Puterea operei de artă

 Efectul pe care îl au şi astăzi asupra privitorului operele de artă create în perioada de apogeu a picturii europene ne-a determinat să ne punem o serie de întrebări: de unde vine magnetismul acestor lucrări sau care este secretul faptului că rămânem şi astăzi, după atâtea veacuri, uluiţi în faţa tablourilor pictate în secolele XV-XVII, cu toate că realitatea în forma ei mimetică a mai fost transpusă de-a lungul timpului? Clasicismul francez sau Realismul sunt exemple evidente. Să fie vorba oare şi despre tehnicile folosite în acele vremuri? Sau poate materialele utilizate au avut puterea de a influenţa acest efect final al magnetismului operelor? Poate pictorii erau mai bine pregătiţi ca-n timpurile ce-au urmat? Sau poate timpul acordat realizării unei singure lucrări era mai bine drămuit?

 Din moment ce şi astăzi opera de artă renascentistă şi barocă îşi manifestă foarte puternic fascinaţia asupra noastră, a receptorului contemporan, înseamnă că este vie şi vibrează. Negreşit ne vom duce cu gândul la măiestria pictorilor şi la tehnicile lor de aplicare. Pe bună dreptate. Ne vom gândi însă mai puţin la materialele cu care s-a lucrat atunci, din simplul motiv că societatea a evoluat şi că omul contemporan ar considera primitivism tot ce se referă la metode de obţinere a pigmenţilor, respectiv a pastei colorante. 

 Dincolo de tehnicile de pictură exemplar aplicate, impresionează creativitatea artiştilor şi voinţa nestăvilită de a performa. Iar puţinele materiale existente la vremea respectivă au împins creativitatea pictorilor la maximum. Aşa s-a ajuns la o bogăţie cromatică obţinută doar din câţiva pigmenţi, la efectul pe care ni-l oferă şi astăzi transparenţele glazurilor, la perfecţiunea formelor reprezentate cu multă imaginaţie, răbdare şi sete de cunoaştere. Amplificarea creativităţii se pare că a fost determinată de proprietăţile metafizice ale pigmenţilor preparaţi în ateliere prin frământarea manuală a mineralelor, prin stabilirea unei îndelungi relaţii între pictor, materialele de lucru şi tablou, timp în care energiile emise erau înmagazinate în produsul finit, opera de artă, căci să nu uităm că totul în univers este energie. Mulţi fizicieni ai cuanticii au explicat că, la nivel atomic, tot ceea ce există în univers este energie, vibrând şi oscilând cu frecvenţe diferite. Oamenii, cuvintele, gândurile, întâmplările, obiectele au o vibraţie a lor, deci emit informaţii, interacţionează.  

 Cunoscute fiind, din timpuri străvechi, ca purtătoare de energii pozitive, pietrele, devenite materie primă pentru culori, au influenţat inevitabil execuţia operei de artă, creativitatea pictorului şi implicit reacţia privitorului. Există posibilitatea ca azuritul, lapis lazuli, fluorita, chihlimbarul etc, materii prime pentru opera de artă, să fi influenţat starea de spirit a artistului în momentul creaţiei chiar dacă forma primară a cristalelor era modificată. Transferul de energie de la mineralele devenite pigmenţi şi apoi pată de culoare pe pânză, la pictor şi invers a sporit actul creativ cu care au fost realizate operele de artă renascentiste şi baroce.

 Privind o operă de artă renascentistă sau barocă, preluăm din energia transmisă de pictor şi înmagazinată în culorile tabloului şi ne întrebăm: de ce o pictură de după secolul al XVIII-lea nu are efectul uneia din Renaştere sau Baroc? Industrializarea a dus la dispariţia practicilor de atelier şi implicit la reducerea timpului de creaţie destinat operei de artă, timp în care artistul gândea viitoarea sa lucrare, crea chiar şi atunci când sfărâma piatra, când frământa culorile, când prepara suportul şi chiar atunci când aştepta uscarea stratului de culoare aşternut. Energiile sale pozitive, creatoare erau absorbite de opera sa de artă, ale cărei puteri rezonează şi astăzi.
(drd. Simona TOMA)

Sursa foto: ro.wikipedia.org/ Da Vinci