Rememorări la o aniversare

Se împlinesc peste două zile 115 ani de la naşterea lui George Lesnea. Recitesc cu această ocazie poeme de Seghei Esenin reunite într-un volum alcătuit de Horia Zilieru si publicat la Editura Junimea: „Poezii/ poeme”, în traducerea lui George Lesnea. O reîntâlnire de gală cu unul din marii poeţi ai literaturii ruse şi universale, care, într-o existenţă de numai 30 de ani, a trăit şi a iubit napraznic ca un „Villon turmentat de traumele spirituale ale eroilor dostoievskieni” (A. E. Baconsky). Prefaţa cărţii, intitulată Rusul Esenin şi românul Lesnea, este semnată de Albert Kovács, reputat specialist şi traducător din literatura rusă. Îmi aduc aminte că la o dezbatere omagială, regretatul slavist şi traducător Emil Iordache afirma, nu fără o nedreaptă undă de maliţie, că Esenin în limba română ar fi... Lesnea. Trec peste faptul că aserţiunea conţinea, poate chiar fără să vrea cel care a formulat-o, un elogiu adus lui George Lesnea. În ce mă priveşte, mă număr printre cei ce cred că pentru cititorul fie el şi necunoscător al limbii lui Puşkin, un alt titan tradus de George Lesnea în limba lui Eminescu, dar avizat în ceea ce priveşte literatura rusă şi spiritul ei, Esenin al lui Lesnea este cel mai credibil şi, cu mici nereuşite, inerente, unele semnalate şi de Albert Kovács, cel mai autentic. Alţi tălmăcitori din lirica eseniană în limba lui Eminescu nu au atins nici pe departe performanţa sa. Horia Zilieru a procedat bine publicând în addenda volumului prefaţa lui Ionel Teodoreanu ce a însoţit ediţia princeps, din ianuarie 1937, a traducerilor lui George Lesnea. Era, să observăm, în toiul iernii, prin urmare un moment cosmic cum nu se poate mai potrivit pentru apariţia unei cărţi de poeme ale lui Esenin: „Ah, voi, sănii, sănii! Şi voi cai, voi cai!/ Numai dracul v-a scornit, mişelul!/ Peste stepă-n goană cu alai,/ Râde pân’ la lacrimi clopoţelul”.

Ionel Teodoreanu scria: „Nu ştiu dacă în ordinea cronologică Lesnea e întâiul traducător al poemelor lui Esenin, şi nici nu mă interesează. Căci astfel de întâietate poate da cel mult deţinătorului ei o filă din calendarul timpului mort, neputându-i însă conferi nimic din punct de vedere artistic. Dar afirm cu pieptul plin de veste bună, că în ordinea calitativă Lesnea e întâiul, suveranul traducător al poemelor lui Esenin. Prin harul lui Lesnea, limba noastră, cea mult şi din vechi înverzită de iarba şi frunza baladei populare, primeşte tumultul unui nou galop venit tocmai din stepele muscaleşti./ E acesta un dar crăiesc pe care Lesnea îl face literaturii noastre./ Dacă Esenin ar fi ascultat propriul lui vers tradus de Lesnea, ar fi zâmbit cu ochii lui albaştri limbii româneşti, ca unui sat natal în care un alt Esenin se născuse într-un cântec”.

Oarecum surprinzător, lui G. Ibrăileanu nu-i plăcea lirica autorului celui ce scrisese „Sunt ultimul poet cu satu-n glas”, „Scrisoare mamei”, „Cântecul căţelei”, „Rusia” sau „Omul negru”. George Lesnea îşi amintea că, pe la începutul anilor '30, rostind acasă la marele critic câteva dintre poemele lui Esenin „socotite celebre de Maxim Gorki şi Alexandr Block”, de faţă fiind şi Ionel Teodoreanu, l-a auzit pe Ibrăileanu mărturisind: „Da, Esenin e un mare poet, dar nu-i pe placul meu” (Grigore Ilisei – „Cu George Lesnea prin veac”, Editura Alfa).

Vorbind despre inegalabilul traducător al lui Esenin, întâiul ca valoare în opinia creatorului Medelenilor, să nu uităm totuşi că până la el mai traduseseră din lirica clasicului rus Lucian Blaga, dar prin intermediul limbii germane, şi Zaharia Stancu. Ambii aveau să recunoască însă faptul că Lesnea este cel ce ni l-a dat pe Esenin cel adevărat şi că el realizase o autentică operă de creaţie, traducând direct din limba rusă, dar şi simţind şi retrăind ca nimeni altul tumultul esenian, înfiorându-se de ecoul stepei nesfârşite adus în poezia universală de fiul ţăranilor din Riazani care învăţase ceva carte, nu prea multă, la Moscova, în pridvorul unei biserici. „Zbuciumul lui Esenin – îi spunea Lesnea lui Grigore Ilisei – este universal, aparţine speciei, umanităţii... Pe alte planuri, pe alte motive e framântarea lui Goethe sau Eminescu, adică nestatornicia lucrurilor pe lumea asta. Esenin era urmărit de ideea morţii, de fragilitatea existenţei, de dragostea pentru animale, plante, mesteceni, păduri, de toate care sunt pieritoare… Asta îl duce aproape de ceea ce e gingaş în om”.

Ca să-l înţelegi şi să-l şi traduci în limba ta pe Esenin, trebuie, zice Lesnea, să simţi cum „frunzele mestecenilor se zbat ca nişte pleoape de oameni” şi să ai vocaţia prieteniei care te vindecă de singuratate într-o lume, ea însăşi, singură. Or, ne atrage atenţia poetul şi traducătorul în româneşte al marilor ruşi: „Puşkin, Lermontov, Esenin sunt şi vor fi mari prieteni ai oamenilor”. Confesiunile lui Lesnea privind opera sa de traducător şi modul cum a fost ea receptată de-a lungul a opt decenii sunt de tot interesul. Îmi povestea, de pildă, într-un interviu, că însuşi fiul lui Serghei Esenin considera că poezia părintelui său suna mai bine în româneşte: „Unele deficienţe de formă ale poeziei lui Esenin au dispărut în traducere. Am fost acuzat de unii că am moldovenizat prea mult. E fals. De altfel, nici nu putem vorbi de moldovenism în limbă. Nu există scriitori moldoveni, ci scriitori români”. George Lesnea a comunicat, a rezonat cu sensibilitatea rusului la o intensitate pe care nu au atins-o nici ardeleanul Blaga, nici sudicul Zaharia Stancu, sensibilitate de care însă s-a apropiat şi chiar s-a contaminat un alt moldovean, născut în ţinutul Hotinului, A.E. Baconsky, care l-a cucerit şi pe Sadoveanu.

N-aş putea încheia aceste însemnări fără a reproduce una din capodoperele lui Esenin în tălmăcirea lui George Lesnea. Am ales „Cântecul căţelei”:

„Spre ziuă, sub căpiţa de secară,
Pe auriul snopilor plecaţi,
Căţeaua, în viforniţa de-afară
Fătase şapte căţeluşi roşcaţi

Până-n amurg, veghind încovoiată,
I-a răsfaţat, lingându-i neîntrerupt.
Şi se topea ninsoarea spulberată,
Pe fierbinţeala pântecului supt.
Iar seara, când găinile s-aşează,
Stăpânul casei a ieşit posac
Şi unde mama pâlpâia de groază,
El pe toţi şapte i-a băgat în sac.

În urma lui, fugind după desagă,
Căţeaua da-n nămeţii de pe drum…
Răpindu-i puii, apa din viroagă
Scâncea curgând sub botul ei, acum.
Apoi, când se-nturna şovăitoare
Şi singură înspre culcuşul ei,
Deasupra casei i-apăru în zare,
În locul lunii, unul din căţei.

Străină, zgribulită şi-n neştire,
privea la chipu-i nalt şi depărtat,
Iar luna plină, lunecând subţire,
După colini a dispărut treptat.

Şi cum atunci, când cineva-n ogradă,
Drept pâine-i zvârle-o piatră dinadins,
Ca stele mari de aur în zapadă,
Căţeaua ochii trişti şi i-a prelins”.