Romanul unui mit (II)

 

În „Romanul romanelor unui oraş”, una din cărţile fără egal în cultura românească, la care m-am referit şi în foiletonul de săptămâna trecută, marele erudit şi umanist european Ion Ianoşi, care ne-a părăsit recent, la vârsta de 88 de ani, sunt multe pagini antologice, inclusiv despre faimosul monument Călăreţul de Aramă din tot atât de faimoasa Piaţă Petrovskaia din Sankt Petersburg, şi simbolistica lui unică pentru istoria, cultura şi, mai ales, pentru marea literatură rusă. Atât statuia ecvestră creată de legendarul sculptor Falconet, cât şi poemul omonim al lui Puşkin au generat capodopere absolute.

Reamintindu-ne că „potrivit spuselor lui Dostoievski, întreaga literatură rusă a purces din Mantaua lui Gogol”, Ion Ianoşi parafrazează admirabil, în aceeaşi cheie: „Literatura petersburgheză, cu Gogol şi cu Dostoievski, a purces însă din Călăreţul de Aramă. Umbra lui imensă a acoperit oraşul”. Afirmaţia este copios argumentată pe câteva sute de pagini. Cu fapte, cu opere, cu biografii, cu drame convertite în capodopere literare, muzicale, plastice, dintre cele care – cu vorbele lui Marin Preda – „crestează sufletul” şi zguduie mereu conştiinţele. Şi fiindcă în fraza pe care tocmai am citat-o, Ion Ianoşi îl pomeneşte pe petersburghezul Dostoievski, trebuie să amintesc, în treacăt, că pentru acesta Petru cel Mare şi reforma lui au constituit repere fundamentale, Puşkin fiind cel care le conferă o nouă şi eternă identitate prin creaţia sa. De fapt, cu Puşkin – citim în Jurnalul lui Dostoievski – „a început adevărata întoarcere conştientă cu faţa spre popor... spre ce este al nostru... naţional”. Mai mult, în Jurnal, editat integral şi în româneşte la Polirom în traducerea lui Emil Iordache (trei volume totalizând 1500 de pagini), Dostoievski vede în creatorul poemului un reper în linia eroului omagiat de el şi totodată o forţă catalitică resimţită de întreaga literatură rusă ce i-a urmat: „...Noi – scrie Dostoievski – am putea, fireşte, să-i arătăm Europei direct sursa romanului Anna Karenina, adică pe Puşkin însuşi, ca dovada cea mai pregnantă, fermă şi de necontestat a independenţei geniului rus şi a dreptului acestuia la importanţă universală, general umană şi unificatoare în viitor”.

Afirmând că Anna Karenina este un roman „perfect ca operă de artă” şi că „nimic din literaturile europene din epoca actuală nu se poate compara cu el”, Dostoievski, privind lucrurile nu doar sincronic, ci şi diacronic, ca de atâtea ori în scrierile şi în conferinţele sale, subliniază rolul capital al lui Puşkin. „Totuşi – observă Ion Ianoşi - , acest Călăreţ de Aramă, cel din preajma Catedralei Sf.Isaak, strunindu-şi calul cu copitele-i ridicate deasupra Nevei, statuia-simbol către care îşi grăbesc paşii vizitatorii Petersburgului, nu putea să se păstreze doar ca o imagine elevată, senină, echilibrată, netulburată, victoriană. Evenimente dramatice aveau să însângereze Piaţa Petrovskaia, ulterior botezată Piaţa Senatului.

Istoria reproiectează asupra straturilor reale şi altele simbolice într-alt fel. În zadar pare piaţa neschimbată, având acelaşi călăreţ în centrul ei. Călăreţul de Aramă nu putea să rămână înmărmurit în viziunea lui Falconet. Textura i-au încărcat-o supratextele. Nici o axiologie nu e mecanică. Spiritul se îmbogăţeşte şi îşi remodelează temeiul material, fie el chiar din bronz şi granit. Dinamica istoriei e şi dinamica artei. Structuri concomitente îşi acceptă adaosuri succesive”.

Dintre numeroasele evenimente, personalităţi sau opere evocate şi invocate de Ion Ianoşi prin care îşi argumentează observaţiile şi disocierile fine, se detaşează poezia lui Alexandr Blok – „după Puşkin, cel mai petersburghez poet, în sens exact şi deplin”, născut în 1880, la aproape un secol şi jumătate de la moartea autorului Călăreţului de Aramă. Poemul său Răzbunarea, considerat „un poem profetic, cu o largă viziune universal-istorică, apropiat prin multe trăsături ale sale de Călăreţul de Aramă”, avea să rămână ca fiind „poate, opera cea mai petersburgheză a lui Blok” prin care acesta ne invită „în nordica, bolnava capitală, pe malul finic depărtat”. Poemul este – cum îl caracterizează Ion Ianoşi – „o construcţie muzicală unică, alcătuită din iambi, şi cu un tainic laitmotiv de mazurcă”, la care Blok a lucrat, cu intermitenţe, vreme de un deceniu. Fusese proiectat în patru părţi, dar nu a fost niciodată terminat. Aceasta e şi trăsătura sa cea mai petersburgheză. Ceea ce la noi, în Balcani, ar fi însemnat eterna neducere până la capăt a unui proiect, eternul eşec, eterna ratare pe care o deplânge Cioran, aici, dimpotrivă, capătă valoare de simbol al continuităţii unui proiect grandios care, până la urmă, este chiar subiectul poemului, adică Sankt Petersburgul.

În metropola de la gurile Nevei, unde Călăreţul de Aramă se avântă peste timp şi spaţii necuprinse, nu poţi călări mârţoage... Umbra sa imensă – preiau metafora lui Ion Ianoşi – acoperă şi apără oraşul ivit cu peste trei veacuri în urmă ca un uriaş nufăr din mlaştina Golfului Finic. Apără şi acoperă, de fapt, Rusia cu destinul, istoria şi marea ei cultură.