„Cel mai mare premiu a fost când un copil de şapte ani îmi cânta muzica. Pe voi pot să vă păcălesc, dar pe ăla mic nu” (I)

Sabin Păuţa este un binecunoscut dirijor, compozitor şi profesor universitar ce a făcut din viaţa simplă a unui copil de la ţară, o viaţă dansantă a unui compozitor talentat şi a unui profesor mai mult decât îndrăgit. Despre copilărie, despre adolescenţă şi despre perioada de după studenţie, despre curajul pe care l-a avut ca profesor aproape de vârsta studenţilor şi despre cel mai mare premiu pe care l-a câştigat cu adevărat, Sabin Păuţa a vorbit, cu lacrimi în ochi, în prima parte a interviului acordat cotidianului „Evenimentul Regional al Moldovei”.

Săptămâna trecută, pe 17 şi pe 18 februarie, Sabin Păuţa a revenit la Iaşi pentru a dirija un concert de jazz al Filarmonicii Moldova Iaşi. Dirijorul a petrecut un ceas feeric cu poveşti despre Iaşul de altă dată, despre prieteniile cu mari oameni de cultură pe care Iaşul i-a oferit.

 

- Aş vrea să încep chiar cu începutul: de unde pasiunea pentru muzică?

- Nu ştiu... Părinţii mei au fost oameni simpli, ţărani de lângă Reşiţa, copilăria mi-am petrecut-o la ţară. Mama mea mi-a povestit că avea 3-4 ani când făceam instrumente singur, aşa, meşteream. Băteam nişte cuie într-o scândură, legam cu sârme şi cântam melodii pe care le auzeam la rugă sau la sârbă sau la nuntă. A fost un dar. Eu cred că Dumnezeu nu face pe nimeni fără să se gândească să îi dea ceva. Eu sunt convins că fiecare om este făcut pentru ceva. Alţii au mai multe talente, alţii şi-l descoperă la bătrâneţe... Am un prieten care e inginer, are 45 de ani, nu îi place ce face şi vine acasă şi pictează. Face icoane. Şi-a descoperit talentul mai târziu. Zice că „dacă faci ce îţi place e libertate, dar dacă îţi place ce faci, aici e altă fericire”.

 

- Continui pe firul cronologic al poveştii. Povestiţi-mi cum a fost copilăria şi adolescenţa dumneavoastră.

- M-am născut şi am crescut la ţară, mergeam cu buna şi săpam la porumb şi la fasole, dar de mic, se pare, că am avut treaba asta. Tatăl meu nici nu a vrut să audă de aşa ceva. În momentul în care m-am înscris la liceu, puteam alege să mă duc la o şcoală de muzică la Timişoara sau ceva. Nici n-a vrut să audă de aşa ceva şi m-am înscris la matematică. Am descoperit că la Reşiţa era o şcoală de muzică proaspăt înfiinţată şi, fără ca tatăl meu să ştie, m-am înscris la şcoala de muzică. În '60 am mers acasă cu două diplome: diploma de la liceu, de la Matematică, i-am zis lui tata „asta o pui mata' în ramă acolo la tine, că eu mai am o diplomă la Liceul de Muzică şi mă duc la Conservator la Bucureşti”. Când i-am zis în '56 că vreau să mă duc la Liceul de Muzică, mi-a zis: „mă, neam de neamul nostru n-o fost muzicant! Eu nu te oblig să faci ceva, îţi dau voie să alegi: avocat sau arhitect”. Punct. În capul meu era numai ţambal, dar el voia să fiu arhitect. Şi m-am dus la matematică să mă fac arhitect şi până la urmă am devenit, pentru că să construieşti o simfonie de 45 de minute, să o faci să stea în picioare, trebuie să o vezi, prima dată, ca pe o lucrare echilibrată. Muzica este sunet organizat matematic.

Se intra greu în '60, nu numai la Conservator, oriunde... erau 20-25 de locuri. Cu 9 nu se intra, eu am intrat cu 9.45, aşa o selecţie a fost. Când am venit acasă, i-am zis „uite, nu numai că am intrat, dar am intrat cu bursă şi nu trebuie să-mi plăteşti nimic”. A fost cel mai nefericit om din lume, dar după aceea, când eram la Iaşi, dirijam orchestra Conservatorului, am făcut corul Animose aici, opt ani de zile – a fost cel mai bun cor din ţară. Mergeam şi dădeam concerte la Bucureşti, se înregistra şi se transmitea de la Ateneu. Ieşea în stradă moş Păuţa şi zicea „să te uiţi diseară, că băiatul meu dirijează la Ateneu”, dar mie nu mi-a spus o dată „mă, bine-ai făcut că te-ai dus la muzică, că uite, te-ai făcut profesor universitar, eşti artist”. Niciodată. O murit şi nu mi-o spus. Se lăuda la alţii.

 

- Nu vă descuraja lucrul acesta?

- Bineînţeles că nu! Eu ştiam a mea!

 

- Şi mama?

- Mama m-a sprijinit. El nu a ştiut că eu am fost patru ani la şcoala de Muzică, după-amiaza, că el lucra după-amiaza. Era notar la primărie şi avea program până seara. Sora mea mai mare şi mama ştiau, iar după patru ani, el nu ştia ce e cu diploma aia, ce şcoală de muzică făcusem.

 

- Cum aţi făcut faţă?

- Terminam la ora două, mâncam la cantină şi la ora trei eram la cursuri.

 

- La 22 de ani aţi venit la Iaşi. Cum aţi ajuns aici?

- O fost o întâmplare, pentru că la vremea aceea se făceau comisii de repartiţie. S-au strâns rectorii de la Bucureşti, Cluj şi Iaşi în Bucureşti şi intrai după medie şi mi-au dat repartiţie la Liceul de Muzică din Arad, dar înainte de asta a trebuit să mă duc să fac o lună de armată, că se făcea armată la sfârşitul Facultăţii şi la armată m-au repartizat la Iaşi. Am ieşit sublocotenent şi dimineaţă eram cu soldaţii, iar la două eram liber şi tropăiam cu cizmele prin oraş şi m-am întâlnit cu foşti colegi de-ai mei. Corneliu Calistru, fost director de Operă în Iaşi, a fost coleg cu mine. şi când m-am întâlnit cu prietenii mei, mi-au zis că mă duc la maestrul Stoia şi când m-am dus, ştiam că el era căpitan în rezervă, şi-i zic „să trăiţi, tovarăşe căpitan!”, iar el zice „bată-te norocul, dar de unde ştii că eu sunt căpitan?” şi apoi îmi zice că are un post de asistent la Universitate, iar eu îi zic „maestre, dar acum o lună aţi semnat repartiţia pentru Arad”... „eu am semnat-o, eu o desemnez”, şi cât eram militar am dat examen ca să anuleze repartiţia. Din '65 până în '84 am fost aici. 19 ani bătuţi în cuie.

 

„Eu, inconştient, cântam în '65 Jimi Hendrix şi Beatles”

- Cum aţi câştigat respectul studenţilor, având în vedere că eraţi aproape de vârstă cu ei?

- Nu ştiu! Eram copil, aveam 22 de ani şi m-au băgat în sala 6 la anul III. Când am intrat acolo, nu s-a ridicat nimeni. Moşul Stoia, rectorul, a venit după mine. Erau „Roşu şi Negru”, studenţi în anul III şi Nancy (n.r. Silviu „Nancy” Brandes, membru fondator al trupei) e născut în '45, eu sunt în '43... erau de-o vârstă cu mine. La 22 de ani am terminat Conservatorul şi am intrat direct profesor, pentru că Conservatorul de la Iaşi era proaspăt reînfiinţat, nu erau profesori, ca să zici că erai asistentul cuiva. Dar m-au iubit... de ce? Să vă spun o întâmplare: eu trebuia să predau disciplina armoniei clasice, după Mozart, Beethoven. Avându-i în clasă la mine pe Nancy Brandes şi pe Florin Marcovici şi pe Nicu Dorobanţiu şi pe Liviu Tudan... ăştia erau „Roşu şi Negru” şi cântau seara la Unirea la bar. Erau cunoscuţi. Într-o zi m-am aşezat la pian şi am început să le cânt Jimi Hendrix şi Beatles.

Daniela Caraman, fosta directoare a Electrecordului, scrie o carte despre mine şi acolo am mărturii ale foştilor studenţi. Virgil Popescu, cel care compunea muzică uşoară pentru Oana Sârbu, a fost copilul meu de suflet. Ionel Voineag vorbeşte despre mine ca despre Dumnezeu. Am acolo vreo zece studenţi de-ai mei care au ajuns nume mari şi care au spus lucruri despre mine. Nancy Brandes povesteşte cum am început să cânt Beatles şi zice că a ieşit un „nebun” afară şi a strigat „băi, veniţi, că profesorul ne cântă Beatles la pian”. Era perioada în care Richard Oschanitzky, unul din cei mai mari compozitori pe care i-am avut noi, a fost dat afară din Conservator în '63 pentru că a cântat jazz la ambasada Americană. Oschanitzky nu a terminat niciodată Conservatorul... a murit la 39 de ani un geniu muzical. Şi eu, inconştient, cântam în '65 Jimi Hendrix - „Hey Jude” şi „Yellow submarine” cu Beatles. Şi fugeau de la cursuri... un profesor îmi zicea „mi-ai luat studenţii de la «Istoria muzicii»”, „maestre, eu n-am luat pe nimeni, ei au venit”. Stăteau în picioare, buluc.

Ei m-au iubit, dar spun un adevăr: când am venit să predau, nu ştiam nimic... Adică ştiam, dar era un haos la mine în cap şi m-am apucat atunci să studiez şi să-mi fac ordine în minte. Atunci am început să scriu, să compun, să dirijez, să compun. Pentru mine, Iaşul a fost cea mai valoroasă Universitate şi asta spun tuturor!

 

- Cum era perioada aceea la Iaşi?

- Ce atmosferă era aici! Era Junimea... ce actori a avut Iaşul! Am făcut 20 de spectacole muzicale pentru Teatrul de Copii şi Tineret; şi acum se cântă muzica mea. „Albă ca zăpada”, „Pinocchio”, se cântă. Actorii cântau pe viu. În America, mi-a luat odată cineva un interviu şi mi-a zis „aveţi atâtea premii aici, premii din România, premiul Martin Luther King”, care este un fel de premiu Oscar pentru muzică, zice „care-i cel mai valoros premiu?”. Cel mai valoros premiu mi s-a întâmplat la Iaşi, când m-am întors după zece ani de exil şi după-amiaza la ora patru era o femeie cu un copil de şapte ani de mână în faţa mea, care cânta muzica mea. Teatrul de copii era de la cinci la şase seara şi am zis că „acest copil a ascultat muzica asta aseară”. M-am lipit, aşa, de perete, şi am zis „Dumnezeule, Doamne, de unde ştie muzica?!”. Nu avea mai mult de 7-8 ani şi am zis că ăla a fost un premiu, pentru că pe voi pot să vă păcălesc, dar pe ăla mic nu-l păcăleşti... Ori îi place, ori nu-i place şi dacă-i place, ignoră orice altceva, iar lui i-a plăcut de i-a cântat-o a doua zi.

Aici a fost pentru mine o şcoală extraordinară. Aici l-am cunoscut pe Mihai Ursachi, care a fost prietenul meu cel mai bun, fratele meu. Am scris muzică pe frazele lui, nu pe poezie, pe proza lui, aşa un talent era. Actorii mei mari nu mai sunt. Teofil Vâlcu... m-am dus la el, orbise, m-am dus la el, mi-a deschis soţia uşa şi mi-a făcut semn să tac. M-am dus la el, era în fotoliu, orb... i-am luat mâinile şi-mi zice „Sabin, tu ai venit să mă vezi!”. M-a simţit după mâini.

Am scos un disc cu muzică uşoară. Eu am scris prima melodie pentru Cornel Constantiniu şi ultima melodie pentru el... „Un bun rămas”, Elena Farago, în 1968, şi acum cinci-şase ani am făcut „Vă mulţumesc”, a înregistrat-o şi după două luni a revenit boala. Erau nişte cântăreţi minunaţi! Eva Kiss, Dan Spătaru... mi-au cântat muzica. Acum scot un disc cu 16 piese ale mele, un disc cu muzică uşoară, aşa, ca un document, scris între 1968 şi 1975. Când i-am spus lui Sergiu Tudose, care a făcut 81 de ani acum, că are două piese cântate de el pe discul acesta, a început să plângă, pentru că el a uitat de treburile astea. Am scris şi muzică de teatru; Cătălina Buzoianu de aici a plecat... am scris pentru ea muzică pentru multe piese de teatru.

 

Puteți citi și a doua parte a interviului:  „Cel mai mare salariu l-aş da învăţătoarei din clasa I, care-ţi ia mâna şi te învaţă, nu profesorului universitar” (II)

 

A consemnat Larisa LAZĂR