Sălaşul de veci brechtian

Cu un an şi mai bine înainte de moarte, Bertold Brecht, pregătindu-se de despărţirea irevocabilă, se îngrijea ca un bătrân înţelept de sfârşitul său şi de cele ce aveau să se întâmple după dispariţia lui. La 15 mai 1955 trimisese Academiei de Arte din Berlin o scrisoare testamentară : „În cazul morţii mele doresc să nu fiu nicăieri expus în mod public. La mormântul meu nu trebuie să se vorbească. Doresc să fiu înmormântat în cimitirul de lângă casa în care am locuit, pe Chausestrasse”.

Într-adevăr voia lui Brecht s-a împlinit. Sicriul scriitorului a fost aşezat în cimitirul Dorotheenfiedhof, unde obişnuia să-şi facă plimbările de peste zi şi de peste noapte şi să asculte tăcerea morţilor şi mormintelor. Se simţea solidar cu cei îngropaţi aici. Avusese în multe privinţe aceeaşi soartă. Pe cei mai mulţi îi mânaseră pe meleaguri străine grozăviile din Noaptea Sfântului Bartolomeu. Şi el fusese alungat din patria lui după un fel de Noapte a Valpurgiei, când naziştii incendiaseră Reichstagul. Rezistase şi rămăsese până-n ultima clipă, primejduindu-şi viaţa şi se hotărâse într-un târziu să plece, înţelegând că trăind putea fi de mare folos poporului său. Era chemat să arate lumii întregi primejdia de moarte pe care o reprezenta ciuma brună. Spre deosebire de hughenoţi, care, sfârşind în singurătatea exilului, nu mai călcaseră pământul sfânt al ţării lor, el avusese norocul să se întoarcă şi să moară acasă. Se bucura de un prestigiu imens. I s-ar fi făcut desigur, funeralii naţionale. Dorise să plece fără pompă, simplu, cum trăise în scurta-i viaţă.

Numele său a fost săpat în zidul cimitirului Dorotheefieldhof. Pe mormântul larg se profilează o piatră. Un pinten. Alături o alta, ovală, se prosternează la poalele piscului. E piatra în care este încrustat numele Helenei Weigel. Simplitate şi măreţie. Crengi de brad acoperă pământul. La fel şi celelalte morminte. Ici, colo, câte o floare. Un mărgăritar peste cetina verde. De fiecare an nou brazii pădurilor din sudul natal îşi trimit vestire la locul de veşnică şedere a lui Bertold Brecht. Scriitorul nu şi-a dorit un sfârşit cu solemnităţi, care, de altfel, îi displăceau profund. Ştia că odată cu trecerea dincolo, importantă rămâne viaţa operei. Spera în veşnicia acesteia.

Silueta lui Brecht nu mai rătăceşte printre pietrele funerare din Cimitirul hughenoţilor. S-a dus să-l întâlnească pe Hegel în subpământul din Dorotheenfieldhof.