Șarpele (III)

Apoi: „Pentru cei care nu ştiţi, aflaţi că atât coada şarpelui ucis, cât şi a şopârlei se mişcă până când apune soarele. Și dacă tot sunteţi curioşi, mai aflaţă că acesta este un şarpe de apă, foarte periculos”.

„Pentru că are venin?”

„Toţi şerpii au venin, însă numai vipera şi acesta de apă au canalele dinţilor deschise; aşa că atunci când muşcă pe cineva îşi leapădă şi otrava în rană. De fapt, mai este un soi, la fel de periculos. Parcă se cheamă cobră, dar trăieşte numai prin ţările cele calde din Africa. Șarpele din faţa noastră apare rar pe aici. Îşi duce viaţa în apele de munte, prin păduri şi printre stânci, se hrăneşte cu animăluţe sălbatice şi cu păstrăvi, dar şi cu păsări, pe care le prinde prin aer cu limba lui despicată şi cleioasă. Numai vulturul îi vine de hac.”

„N-aş crede – i-a replicat bătrânul Mihai Cimpoieşu – pentru că şarpele este foarte inteligent”

„Dar nici pasărea nu-i proastă, bădiţă! Îl pândeşte din înaltul cerului pe când dormitează la soare pe câte o stâncă, şi se repede deodată ca săgeata şi i se prinde cu ghearele deasupra capului. Șarpele, oricât ar fi de mare, se zbate în fel şi chip, dar nu are cum să-l muşte. Apoi vulturul îl loveşte cu ciocul lui puternic drept în creier, până îl ucide”.

„Cum a ajuns badragania asta de la izvoarele Moldovei tocmai aici?”

„Cine ştie? Când plouă tare, apele repezi de munte care răstoarnă copacii şi stâncile în calea lor, mai iau cu ele şi câte un pui de şarpe; din Moldova învolburată, acesta poate ajunge până în Dunăre. Cândva, când a venit Moldova mare, acest şarpe o fi fost adus de puhoaie până în gura pârâului nostru, care va fi fost şi el umflat; şi pentru că apele erau mai line, s-a retras aici să se odihnească. Când viiturile s-au potolit, el o fi găsit vreun cotlon în malul pârâului. În acel culcuş a trăit ani de zile, hrănindu-se cu broscoi şi cu alte vietăţi. Marinarii spun că şerpii de apă trăiesc foarte mult şi că unii din ei ajung balauri.”

Puteți citi și primele părți ale materialului: Șarpele (I) și Șarpele (II)

„Poveşti, Iordache, poveşti!”

„Poveşti, poveşti, dar uitaţi-vă la matahala din faţa noastră! Oricum, când făceam armata, am mai tras o spaimă, soră cu asta de azi. Eram în Deltă, într-o misiune de patrulare, pe braţ al Dunării. Ne aflam într-o ambarcaţiune mică şi deschisă. Eram numai doi soldaţi şi un ofiţer; ne deplasam încet contra apei şi se înţelege că eram numai ochi şi urechi, aşa cum cere regulamentul. Deodată ne-a apărut în cale o namilă de şarpe, cu un cap mare, roşu, pe care îl ţinea la mai bine de jumătate de metru deasupra apei. Venea din amante şi aluneca încet spre barca noastră, într-o poziţie oblică faţă de firul apei. Părea că vrea să ne atace. Noroc de prezenţa de apirit a locotenentului nostru care i-a retezat gâtul cu o rafală de armă automată... Din Deltă, un pui de şarpe cu capul roşu poate ajunge în mare. În timpul furtunilor şi al vârtejurilor cu goluri de aer care ridică apa în văzduh până la mari înălţimi, pot fi absorbite şi diferite varietăţi marine, ca broaşte, peşti, şerpi. Acolo sus, broscuţele şi peştii nu rezistă; revin pe pământ, de obicei fără viaţă, în timpul ploilor. Aţi auzit probabil despre unele ploi cu broaşte. Șarpele ajuns în înalturi poate trăi însă mult şi bine, fără să se ştie cum şi unde. Îi cresc aripi; şi vă rog să observaţi că şi acesta, care a băgat groaza în noi, are ceva aripi, ca peştele; iar acestea şi coada, despicată la vârf tot ca a peştelui, îl ajutau să înoate, dar să şi zboare pe deasupra noastră. Cel ajuns în înaltul cerurilor poate deveni la fel de mare ca balaurul din poveste. Vara, în timpul unor mari furtuni, care aduc ploi cu gheaţă, oamenii prinşi la muncă pe câmp au zărit printre norii care fug cu o viteză înspăimântătoare, străluminaţi de fulgere, repet, au zărit câte o dihanie pe care o numesc balaur; chiar bunicii mei au văzut cu ochii lor o astfel de minune. Se zice că balaurul ar proveni dintr-un şarpe de apă şi că ar fi trimis de un duh necurat să mâne norii cu piatră, aducând spaimă şi nenorociri. Se mai spune că şi stelele cu coadă, care se prăbuşesc noaptea din înalturi, ar fi tot balauri, pedepsiţi de Dumnezeu cu foc. Unii monştri din aceştia cad din ceruri şi se ascund prin câte o apă stătătoare, prin câte un lac cu adâncimi de sute de metri. De acolo, din afunduri simt nevoia să iasă uneori la lumină, băgând lumea în sperieţi.”

„Poveşti, Hărăţule, poveşti!”

„Poveşti cu un sâmbure de adevăr. Dovada? Uitaţi-vă încă o dată la jivina asta! Oricum, să nu le spuneţi nepoţeilor noştri poveşti cu şerpi şi balauri. Le-ar face rău micuţilor. Eram la începutul şcolii primare şi doamna, de altfel o foarte bună învăţătoare, ne-a citit într-o zi, aşa cu intonaţii, cum ştia dânsa, poezia despre moartea lui Constantin Brâncoveanu şi a băieţilor lui. Vă rog să mă credeţi că m-am chinuit mai mult de un an de zile. Nu puteam dormi. Mă gândeam mereu la căsăpeala aceea plină de cruzime pe care turcii au săvârşit-o. Mila îmi copleşea sufletul. Poezia aceea nu era pentru vârsta noastră fragedă.”

Constantin Partin