Scene şi înscenări la Copenhaga

Din Piaţa Primăriei, pe cea mai însemnată stradă co­mercială a capitalei daneze. Impresie de târg de mostre. Fiecare vitrină e un gherghef în care sunt aşezate, parcă de un meşter ţesător din vechime, sau de un pictor sce­nograf modern, cele mai subtile şi aproape incredibile nuanţe cromatice. În concepţia negustorilor, vitrinele trebuie să fie nişte spaţii magice în stare să seducă, să hipno­tizeze. Pentru aceasta se face absolut totul. Ideea şocului e slujită cu cele mai felurite mijloace, de la cele de rafi­nament artistic până la unele ipocrite, ţinând de cabotinismul scamatorilor de iarmaroc. Într-un asemenea maga­zin, un magazin de confecţii pentru bărbaţi şi femei am văzut o instalaţie automatizată, un fel de scrânciob, rotind continuu umeraşe cu bluze, cămăşi, pantaloni, ro­chii, sacouri.

Restaurantele, reprezentând cele mai interesante şi exotice bucătării naţionale (indiană, chineză, franceză, italiană, japoneză) au cotropit strada asemenea cafenele­lor din Montmartre. Şi magazinele îşi trimit în plină stradă produsele, în această stradă unde se adună toate neamurile pământului. Oameni mulţi şi feluriţi, dar făcând abstracţie unii de alţii. Tineretul domină acest aliaj uman. Fetele-s îmbrăcate băieţeşte. Părul de cu­loarea frunzelor înaintea înhumării, e purtat lung, împle­tit sau despletit. În miezul privirii, o asprime bărbă­tească. Băieţii, cu coame cabaline, au ades ochelari, ceea ce le dă un aer sfielnic şi totodată sever. Fetele par şi mai agresive. Umblă prin această mulţime multi­coloră, ca un penaj de păun, mulţime care emană o sin­gurătate sfâşietoare, umblă cu lozinci protestatare, scrise pe nişte bucăţi mari de pânză.

*

În Piaţa Palatului Regal, puţin timp înainte de schim­barea gărzii, spectacol vetust, de operetă, într-un oraş de o modernitate excesivă. în dreptunghiul delimitat de clădirile Palatului, clădiri oarecare, e o linişte gravă, descompusă de paşii plini de importanţă ridicolă ai san­tinelelor. Încă un sfert de oră şi nu e aproape nimeni. Pe scările din piatră poroasă o femeie, ce nu-i de a locului,, îşi aşează meticulos mătăsurile platinate. Două nemţoaice, fetiş­cane, îşi poartă mâinile pe lanţurile grele care încing sta­tuia regală din centrul pieţei şi prin degete curge toată moleşeala zilei de toamnă. Bărbaţii din gardă, împopoţonaţi ca nişte cai pentru o paradă medievală, poartă că­ciuli miţoase, din blană de urs, ce amplifică dimensiunile şi aşa gigantice ale acestor flăcăi roşcovani, pesemne cei mai voinici din toată Juthlanda. Se înfăţişează gravi în uniformele lor napoleoniene, de o gravitate puţin contrafăcută. Merg doi câte doi, bătând cu potcoavele uriaşelor botine pămân­tul acoperit cu o ceramică veche şi lucioasă. Se opresc dintr-odată ca nişte păpuşi caraghioase în urieşenia lor. Puştile greoaie nici nu s-au clintit. Fiecare o ia în altă parte. Apoi intră în locurile de strajă, nişte strane înalte de lemn, în care abia încap. Au mai rămas doar câteva minute. Suntem îndemnaţi să mergem spre centrul pieţei. Dintr-oda­tă, ca nişte vijelii, apar autocarele. Coboară ame­ricani, asiatici, nemţi. Centrul pieţei s-a umplut în câteva zeci de secunde. Dispută pentru un loc mai bun. Semnal de trompetă. Aparatele de fotografiat, de filmat, unele pe trepied, cele mai noi şi mai perfecţionate ti­puri, îs gata să intre în acţiune. Şi aşa începe specta­colul. Mai captivant mi se pare cel al reacţiilor de pe chipurile turiştilor. Un francez rotofei cu barbişon s-a trântit pe jos numai să filmeze din nu ştiu ce unghi. A năduşit cumplit, dar nici nu bagă de seamă. E tare fericit de isprava lui, pentru faptul că va avea ce să arate celor de acasă, acum, peste 10-20-30 de ani de ce a fost el în stare. Două malaieziencele echipate cu un aparat cu burduf, smiorcăie că n-au putut prinde retragerea batalionului, care şi-a încheiat serviciul. Palatul e pustiu. Nici un chip la geamuri. Casa regală e indiferentă la ceea ce se întâmplă. Flăcăii, zdrahonii, pun în opera ceremonialul cu seriozitate şi fast.