Schimbare de gardă la Palat

Către unsprezece toate drumurile duc spre Buckingham. Lumea lumilor năvăleşte acolo, aşa cum pe timpuri se întâmpla la câte un foc mare. Lumea fuge spre Palatul Regal. Atâta doar că cei mai mulţi aleargă în autocare şi majoritatea nu sunt londonezi şi nici chiar englezi. La unsprezece, la Buckingham se schimbă garda. Nici un minut mai devreme, nici unul mai târziu. Dar cu mult înainte ca spada cea mare a Big Benului să ajungă la capătul orei, în preajma Palatului se buluceşte mulţimea. Sunt americani, cei mai mulţi bătrâni, puşi pe vânturat pensia şi lumea, asiatici, japonezi, tailandezi, indonezieni şi indieni, ceylonezi şi pakistanezi şi europeni de toate felurile. Unii s-au lipit de ostreţele metalice ale gardului de la Buckingham, alţii s-au cocoţat pe soclul statuii din faţa Palatului, unii încă şovăie şi mai rămân pe trotuar. Deocamdată pustiu şi linişte în curtea palatului.

Ostaşii, în uniformă roşie cu vipuşcă şi căciuli imense de urs, stau prinşi în chingi şi privesc parcă un monument funerar. Din toate părţile continuă să vină lumea. Lângă gard nu mai e nici un loc. Se alcătuieşte un al doilea rând. În preajma statuii reginei Victoria mulţimea stă în aşteptare. Încep să se încarce aparatele, sumedenie de aparate, pesemne toate tipurile care există în lumea asta. Se aud cocoaşe de revolver cu butoiaş, sclipesc lornioane şi multe, foarte multe binocluri cu lănţug aurit. Lumea se nelinişteşte deodată. S-a mişcat un flanc şi totul s-a transmis până hăt în celălalt capăt. Ceva totuşi se întâmplă. Cei doi ostaşi cu obraji rumeni şi bucălaţi, daţi parcă cu untură de urs alb, au ieşit din cuştile lor şi se îndreaptă unul spre altul. E ca un număr de dresură. Piciorul încălţat într-o botină neagră, lucioasă se ridică odată, la aceeaşi înălţime şi cu aceeaşi îndoire a genunchiului. Lumea şi-a holbat cât a putut privirile, dar s-a dezumflat repede pentru că nu-i ceea ce aştepta. Tensiunea creşte. Momentul nu este totuşi departe. Şi-au făcut apariţia şi poliţiştii călări. Au ceva de ciocli. Poate din pricina negrului sărăcăcios al uniformelor.

Prin faţa Palatului, pe străzile cu pavaj galben, care se deschid ca un penaj de păuniţă, trec smintite automobile. Gonesc halucinant mai ales sicriele negre, Austinurile pieţarilor. Şi, deodată, un cântec de frunză de trestie. Mai întâi cimpoaiele, apoi piculinele şi flautul şi tobele. Toate privirile s-au întors spre stânga. Din partea aceea, dinspre spatele Palatului, înaintează călărime şi muzicanţi. Se regrupează detaşamentul de rond. Primele canoane ale fotoreporterilor de ocazie. Nişte bărbaţi subţiri, măslinii, probabil italieni, s-au trântit pe burtă să prindă din nu ştiu ce unghi. O măicuţă, într-o sutană verzuie, cu margini albe şi un comănac ca o călimară, procedează aidoma. Totul se termină însă foarte repede. Se instaurează iar aşteptarea. Poarta din stânga s-a dat la o parte. A intrat o maşină şi au coborât trei femei şi doi bărbaţi. Au venit pentru acelaşi lucru. Ceilalţi nu pot să treacă măcar un centimetru dincolo de poartă. Poliţiştii sunt descurajant de încruntaţi şi gata de harţag. Maşinile nu mai trec. Se apropie ora pentru care câteva mii de oameni au bătut drum chiar de mii de kilometri. Mai întâi, înfundat, apoi puternic, tunător, se aude o orchestră. Vine din faţă, dinspre Amiralitate. Unii dintre spectatori o rup la fugă. E momentul când uiţi de toate suferinţele. Important e să nu pierzi clipa unică. Se porneşte subit mişcarea şi forfota. Se leagănă nişte lotci sub vânt. Ţăcănesc aparate, se iau poziţii de luptă. Încep iar canoanele. Între timp, pe platoul din faţa Palatului s-a adunat detaşamentul de rond. Peste câteva clipe cele două subunităţi sunt faţă-n faţă. Se dau raporturi, se strigă dar nu se înţelege nimic. Cele două orchestre fuzionează. Se cântă cu sonorităţi dulci de cafe-concert. Lângă gard, mai ales, canoanele sunt cumplite. O măicuţă de altă confesiune, cu un altfel de comanac, un tricorn şi-a vârât capul printre ostreţe şi nu poate să-l mai scoată. Japonezii şi femeile lor îşi blestemă statura. Câţiva copii scâncesc. Oamenii năvălesc unii peste alţii fără să se uite. Privirile sunt numai pentru flăcăii din gardă, care parcă-s traşi pe o sfoară. Se schimbă santinelele. Se şuşoteşte ceva. Nu se înţelege nimic, se văd doar semne de ceară pe buze, dar mie mi se pare că vorbele sună din ce în ce mai afurisit. Un vaier. O maşină a Salvării. Cineva a leşinat. Poate din cauza înghesuielii sau a drumului în graba cea mare. Două italience s-au desprins de gard, s-au luat la braţ şi s-au apucat să-i boscorodească pe caraghioşii care îşi frâng oasele numai să vadă marele spectacol al schimbării gărzii. E o mică ipocrizie.

Chinurile continuă la fel de istovitoare. Orchestra îndrugă un menuet. Totul se petrece mult prea încet şi plictisitor, dar aparatele automate şi semiautomate nu se opresc deloc. Mi se pare că cineva trage zadarnic într-un pasaj de potârnichi.

Sursa foto: www.feelgrafix.com