Spaţiul literaturii şi spaţiul lecturii

Valeriu Cristea, autorul celor două dicţionare cu care se poate mândri orice cultură, consacrate personajelor lui Creangă şi Dostoievski, ar fi împlinit în acest ianuarie 80 de ani. Lui îi datorăm şi un eseu dintre cele devenite clasice în critica noastră: Spaţiul în literatură.
Un spaţiu închis, „securizat prin cuvânt”, în care ne reintroduce Valeriu Cristea, este iatacul sultanului Şahriar, unde prin povestirile sale, Şeherezada îl seduce pe cel ce voia să se răzbune sângeros, regizându-şi astfel, într-un terifiant „vestibul al morţii”, propria supravieţuire şi, totodată, salvându-le pe fetele musleminilor. Poveştile captivante se produc sub imperiul unei emoţii teribile date de suflul de gheaţă al neantului, într-un serial nocturn ce nu trebuie să aibă sfârşit. (Să ne amintim ce spunea Borges într-o celebră conferinţă despre O mie şi una de nopţi; că tocmai datorită acestei adăugiri - şi una, omenirea are o carte care nu se termină niciodată). Personajul-cheie al reprezentaţiei este Doniazada, sora mai mică a Şeherezadei, cea care o încurajează, o incită pe povestitoare să înceapă şi apoi să continue serialul, mizând, cu instinctul ei sigur, pe atotputernicia poveştii în faţa morţii. Rolul Doniazadei este hotărâtor în securizarea prin poveste a unui spaţiu de maximă insecuritate. Comentariul lui Valeriu Cristea este unul de o invidiabilă imaginaţie a ideilor: „Sarcina, cu o largă semnificaţie simbolică, a Doniazadei este de a solicita şi a încuraja naraţiunea. Când cea dintâi noapte se încheie şi, supusă, Şeherezada îşi întrerupe povestirea, aşteptând verdictul regelui, Doniazada izbucneşte în elogii: «O, sora mea, ce dulci şi ce gingaşe şi ce miezoase şi ce zemoase la gust sunt vorbele tale!». Sultanul, care se va lăsa acaparat de povestirea Şeherezadei, la început nu face decât s-o accepte. Doniazada în schimb o reclamă şi o laudă: fără ea, cele «o mie şi una de nopţi» ar fi fost în aceeaşi măsură de neimaginat ca şi fără Şeherezada. Pentru a exista, artelor le sunt necesare nu numai acea curiozitate stimulatoare pe care o manifestă Doniazada, ele simt uneori şi nevoia de a fi adulate, chiar în felul naiv linguşitor în care sora mai mică a Şeherezadei apreciază povestirile acesteia. Pe fondul tăcerii neutre a regelui, din care acesta nu iese decât pentru a încuviinţa laconic continuarea povestirii. Spre deosebire de sultan, care reprezintă auditoriul pasiv, Doniazada reprezintă auditoriul activ. Dacă Şeherezada ştie să povestească, Doniazada ştie - şi încă la fel de bine - să asculte. Una personifică verva naraţiei, cealaltă - entuziasmul receptării”. Scenariul ne pune astfel într-o stare de meditaţie privind condiţia artei, a artistului, dar şi a criticii, care, şi ea, împreună cu cititorul, cu cititorii din diferitele generaţii ce se perindă de-a lungul vremii, reprezintă auditoriul activ.

Un produs al spaţiului închis de lectură este, paradoxal, şi „una din marile cărţi ale spaţiului deschis” - Don Quijote de la Mancha. Alonso Quijana, un hidalgo ajuns în amiaza vieţii, bărbat „vânos la trup”, gospodar, harnic, care se scoală cu noaptea în cap, vânător pasionat şi iscusit, cade în patima devoratoare a lecturii romanelor cavalereşti ce devin, pentru el, un drog cotropitor care-i va schimba radical destinul; un destin convertit de arta lui Cervantes într-un simbol al întregii umanităţi, cum observa Salvador de Madariaga. „Sminteala” eroului lui Cervantes, care până la urmă îşi vinde toată moşia pentru a-şi cumpăra cărţi cavalereşti spre a le citi, este ilustrată de însăşi casa sa unde acestea, cărţile, stăteau adunate la grămadă şi într-o neorânduială ce dă seamă de euforia lecturii. „Şi totuşi, această casă - pune accentul Valeriu Cristea - căreia nici scriitorul, nici personajul său nu par să-i acorde prea multă importanţă, joacă un rol important în istoria lui Don Quijote. Ea constituie laboratorul nebuniei eroului. Drept cauză a acesteia autorul indică răspicat pasiunea romanelor cavalereşti (...) Cărţile - se poate spune - îl dau afară din casă pe erou, după ce îl transformă într-un personaj livresc. Don Quijote este rezultatul agresiunii lor secrete. Marele cavaler al spaţiului deschis al aventurii este un produs al spaţiului închis al lecturii, meditaţiei şi reveriei (spaţiu care, de-a lungul naraţiunii, nu încetează de altfel să-l revendice pe erou şi al cărui simbol poate fi considerată acea cuşcă în care, fermecat de vrăjitori, don Quijote se resemnează să rămână într-o atitudine de filozofică supunere în faţa sorţii). Chiar dacă la explicaţia pe care Cervantes o dă nebuniei personajului său am adăuga oricare altele - de la recluziunea cărturarului sau a îndrăgostitului respins până la regimul alimentar monoton cu abuz de grăsimi al hidalgoului (meniul său obişnuit ne este înfăţişat chiar în prima pagină a romanului) lucrurile nu se schimbă în esenţă. Odaia-bibliotecă a eroului, în care se consumă atâtea lecturi incandescente şi au loc misterioase arderi ale fanteziei, degajând colosale energii, rămâne un spaţiu închis de propulsie, gura julesverniană de tun ce azvârle acea «bombă» literară care a fost şi este don Quijote din momentul catapultării sale în înalt”.

Pornind, cum însuşi ne atrage luarea aminte, „de la particular şi concret, şi nu de la general şi abstract”, Cititorul de mare performanţă Valeriu Cristea, cumulează aşa-zicând două roluri: al Şeherezadei şi al Doniazadei, cooptându-ne şi pe noi în auditoriul activ. Tema este practic inepuizabilă. De aceea şi cartea lui Valeriu Cristea nu ar putea fi niciodată încheiată. În spaţiul închis al lecturii, dar şi al scriiturii, se naşte o poveste (cu o mie şi una de întâmplări şi lumi) deschisă spre toate orizonturile, pentru a ne înlesni (re)cunoaşterea a cât mai multor altor spaţii. De la spaţiile celeste, precum cel care se reflectă în ochii lui Andrei Bolkonski, la Austerlitz, revelându-i muribundului liniştea şi măreţia cosmică, la cele intime, luminate sau întunecate de cerurile interioare - ale eroilor literaturii, ale creatorilor lor şi ale cititorilor.

Închei cu un admirabil portret pe care Gabriel Dimisianu i l-a creionat autorului acestui eseu literalmente antologic: „Când criticul vorbeşte despre Dostoievski, despre Gogol, despre Balzac, despre Rabelais, despre Swift, despre Caragiale, despre Cehov, despre Cervantes, despre Tolstoi, despre Ibrăileanu, îl simţim implicat existenţial în lecturile sale, acestea nerămânând de fapt numai lecturi.Sunt experienţe omeneşti decisive, dintre cele mai pline de sens din câte i-au fost date criticului să trăiască.Paginile se încarcă de o specială însufleţire, de o provocantă rumoare şi citim cu sentimentul, rareori încercat, că sub ochii noştri părţi din literatura lumii se realcătuiesc”.