Spectaculoasa posteritate a lui Bacovia

Peste câteva zile se împlinesc 60 de ani de la moartea lui Bacovia. Cum se ştie, poeţi de prim plan din generaţia de aur '60, dar şi optzeciştii au consacrat în lirica românească bacovianismul. S-a afirmat adeseori că în poezia românească a secolului trecut marile repere sunt Arghezi şi Bacovia. Această „spectaculoasă reabilitare a autorului Stanţelor burgheze, ce i-ar fi şocat, poate, pe un Lovinescu ori G. Călinescu” – cum scria criticul Ion Pop – este fără egal în spaţiul literaturii noastre. Poetul multă vreme necunoscut în timpul vieţii – „adormit pe cărţi într-o provincie pustie” - are o posteritate comparabilă cu cea a lui Eminescu. Faptul este cu atât mai spectaculos – ca să folosesc acelaşi epitet ca Ion Pop – cu cât Bacovia fusese considerat în epoca interbelică nu doar un poet mai degrabă minor, dar chiar un epigon al lui Eminescu. Văzut de unii ca un exponent al psihologiei specifice „poeţilor proletari culţi” – sintagma binecunoscută a lui Gherea –, situat de istoriile literare şi de manualele şcolare în prelungirea palidă a simbolismului european, Bacovia ajunge să fie descoperit cu adevărat după moartea sa ca un mare poet, neîncadrabil în curente şi şcoli; mai mult, ca un creator al unui nou curent ce avea să se dovedească profund novator. La deruta criticilor şi istoricilor literari a contribuit, e drept, şi Bacovia însuşi, nu în ultimul rând prin unele confesiuni, sugerând în ceea ce-l privea diverse filiaţii: Rollinat, Baudelaire, Edgar Poe, Degas, Chopin etc. Companíe cum nu se poate mai selectă, dar care i-a umbrit, multă vreme, imaginea reală. „Descoperirea” marelui poet o datorăm – a devenit un loc comun – nu atât criticilor, cât poeţilor şi prozatorilor. Printre primii care au atras atenţia asupra sa s-au aflat Adrian Maniu şi Al. Philippide. Cu o remarcabilă pătrundere au scris despre lirica bacoviană Eugen Jebeleanu, Ion Caraion, Ileana Mălăncioiu sau Dinu Flămând. Generaţia lui Nichita Stănescu şi „promoţiile” ce i-au urmat au văzut în Bacovia un reper şi un model, inclusiv din perspectiva postmodernismului. Dar, cum spuneam, nu numai poeţii, ci şi prozatorii au fost şi sunt fascinaţi de „figura” autorului „Stanţelor burgheze”. Într-un dialog cu regretatul George Bălăiţă, la Bacău, în 1976, pe care l-am publicat atunci în „Convorbiri literare”, venind vorba despre Bacovia, autorul „Lumii în două zile” făcea o scurtă analiză pe text: „Iată o strofă, o primă parte dintr-o strofă din Bacovia: «prin târgu-nvăluit în sărăcie/ Am întâlnit un popă, un soldat» – două versuri simple ce ar fi putut fi scrise de oricare poet minor. Tradem, să zicem. Şi iată, dintr-odată, în următoarele două versuri o trecere, o ridicare la mari înălţimi: «De-acum pe cărţi voi adormi uitat/ Pierdut într-o provincie pustie» – versuri care definesc condiţia poetului etc. Nu imagistică aflăm în aceste versuri din Bacovia, ci cuvânt pur ce trimite la primele experienţe ale poeziei, la vechii greci care trebuie mereu recitiţi”.

Mai târziu, în 1995, tot la Bacău, la o întâlnire cu publicul ce avea loc în sala Teatrului dramatic ce poartă numele poetului, Nicolae Breban mărturisea în binecunoscul său stil: „Vă anunţ în mod oficial, pentru că suntem aici într-o atmosferă oficială şi capitonată, că alături de cei doi maeştri ai mei - Fiodor Mihailovici Dostoievski şi Friedrich Nietzsche – este un al treilea: românul George Bacovia. Mărturie stă primul meu roman – Francisca – unde am pus o dedicaţie din Glossa lui Bacovia. Anarhistul este, bineînţeles, Dostoievski, iar preoţii – Nietzsche şi Bacovia, un preot al Singurătăţii şi despre care cred, spre deosebire de Călinescu şi Manolescu, că este un mare expresionist, nu simbolist. De aceea poate fi comparat cu Trakl, cum a şi fost uneori comparat. Bacovia ne reprezintă mult mai mult decât antecesorii săi. El a avut ghinionul să fie cu adevărat genial, să fie cu adevărat original într-o ţară în care chiar şi cei mai mari scriitori imită mari modele. Am riscat de multe ori să creez scandal spunând despre Bacovia că e mai original decât Eminescu. Este oricum cel mai original poet român din secolul XX.

În 1981, la centenarul naşterii poetului, apărea la Editura Junimea din Iaşi eseul „Bacovia” al lui Daniel Dimitriu, o carte de referinţă în exegeza bacoviană. Examinând tot ceea ce se scrisese mai important despre Bacovia, criticul sublinia, între altele, faptul că „pe porţiuni mai mari sau mai mici, critica l-a redescoperit”. Observaţia se impunea cu necesitate la acel moment al receptării operei marelui poet. Au trecut însă de atunci 35 de ani, timp în care comentariile critice s-au înmulţit considerabil, culminând cu voluminoasele „Dosare” ale vieţii şi creaţiei bacoviene pe care le-a realizat, de-a lungul câtorva decenii de cercetare şi analiză, criticul ţi istoricul literar Constantin Călin. Daniel Dimitriu îşi propusese „să strângă laolaltă şi să sublinieze argumentele care fac din autorul Plumbului unul dintre cei mai mari poeţi români, poziţie cucerită nu de o oarbă înzestrare, ci de o conştiinţă artistică ieşită din comun”. Urmând îndemnul lui Perpessicius, care e şi motto-ul cărţii – „Discret şi încărcat de taine, d-l G. Bacovia coboară în inima lirismului său, ca-ntr-un tunel adânc. Acolo trebuie vizitat” – criticul identifică laitmotivele poeziei lui Bacovia, analizează ipostazele personajului bacovian, relevă în cele două secţiuni ale cărţii, intitulate „Textul comun” şi „Universul intermediar”, elemente ce ilustrează unicitatea unei opere. Poetul este perceput în contextul simbolist, dar şi mult dincolo de acesta, practic era scos de Daniel Dimitriu din raza unor inerţii de viziune şi „degajat” de unele clişee perpetuate, până la acea dată, de critica şi istoria literară, de manualele şi cursurile universitare. Dar confirmări elocvente au continuat să vină şi din lumea poeţilor, mai exact din partea „optzeciştilor” şi a postmoderniştilor pentru care lirica bacoviană constituie expresia simplă, pură, genială, tulburătoare a realităţii unei „ţări triste, pline de humor”. Încât, atrage luarea aminte acelaşi Ion Pop, Bacovia este „mai peste tot prezent în «intertextul» acestei vârste poetice. Citate din poemele lui sunt montate în cele mai neaşteptate locuri, servind sublinierii unor afinităţi, întărind acizii ironiei sau ai sarcasmului, îngroşând grimasa şi gestica «teatrală» chemate să traducă stări de tensiune şi de revoltă, de oboseală şi inerţie”.

A vorbi însă despre posteritatea lui Bacovia, despre figura sa singulară în conştiinţa literară, ca în planul receptării critice, este, cred, obligatoriu a ne raporta, repet, la masivul „Dosar Bacovia” ce îl datorăm criticului şi istoricului literar Constantin Călin, în care marele poet şi-a găsit biograful şi exegetul cel mai competent şi cel mai devotat, aş spune ideal.