Stampe suedeze

Stockholm. Sfârşit de septembrie. Înserare. Cer ca în glaciaţiuni, sclipit de podoabe. în Djurgarden, întunecimi şi pustietăţi. Oraş abandonat. Pe străzi gonesc bezmetic cohortele automobilistice. O fugă turbată, un fel de retragere de pe front, retragere undeva spre nimeni Mai încolo, pe străzile de lângă Muzeul Biologic, o clădire din lemn carbonizat, nici ţipenie aproape. După un timp, tropot de cal. Un exemplar, roib probabil, cel puţin după iluminările cuprifere, scoţând pe caldarâm sunete de clopotar poznaş şi cu chef. O femeie învelită în coajă de mesteacăn ţine frâiele, ca şi cum ar duce o arătare dintr-o altă lume. Se prăpădeşte undeva în frunzării. Iar nu se mai aude nimic. Ba nu. Pe una din lespezile funerare, aşezate în arc de cerc, străjuite parcă de nişte sobe din zid galben, se rostogolesc ca monedele lacrimi de femeie. Apoi un om. O bicicletă şi un cîme. Năluci sub coviltirele copacilor. Iar linişte fără capăt. Mă duce gîndul la un cătun aşezat între ghizduri de poiană, pe un drum care nu prea e la cheremul călătorilor. Mă uit în ferestre dar nu zăresc nasuri turtite de ţânci. Casele cu acoperişuri roşii, miez de harbuz copt, şi pereţi galbeni, aprinşi, reflex al nevoii de solar a nordicilor, sunt cotropite de singurătăţi. Din câte o odaie îşi face drum o lumină lividă. Îmi vine s-o iau la sănătoasa, dar picioarele mi-s cocoţate pe nişte catalige şi abia ajung cu chiu cu vai în artera Strondväjen unde convoaiele maşinilor sunt cuprinse de aceeaşi isterie şi panică.

În centru, lângă Central Station, pe străzile comerciale, cu colorit de veşminte de paradă, ori de carnaval meridional, lumină albă, venită dintr-o copcă de gheaţă. Pe aici mai umblă lumea, dar surprinzător de puţină pentru o metropolă. Paşii se aud, unii lipăind pe o banchiză, alţii sună lemnos din saboţii care-s buni pentru trezit din toropeală oraşele de undeva din sud. Oameni grăbiţi, chiar foarte grăbiţi. Bărbaţi cu chipuri ciolănoase, absenţi, imperturbabili, femei cu tarhaturi munteneşti. Oraşul pare un mausoleu prin care oamenii trec într-o fugă. În restaurante viaţă potolită, banală aproape. Oamenii stau în băncile înalte din lemn cu încrustaţii şi înflorituri, vorbind rar, aşa cum alţii scoteau cândva taleri. Ici-colo câte un restaurant cu muzică, cu un acordeonist care e şi pianist şi interpret. Cântece voioase, ţopăitoare, făcute să-l smulgă din răceală şi însingurare pe taciturnul suedez.

Străzile se golesc, se tot golesc. Rămân în rame de uşi de prăvălii, doar poliţiştii dintr-o ramură specializată în ocrotiri de scumpeturi şi odoare, şi străinii, turiştii, care umblă după năluca oraşului, după oraşul închipuirii lor. Pe străzile ce dau în catacombele modeme, ticsite de magazine, catacombele ce se află sub trunchiurile translucide ale zgârie-norilor din centru, mai flecăresc şi fac dragoste câţiva zănateci. Poliţia, care patrulează fără încetare, i-a reperat şi îi trimite cu gesturi elegante, chiar ceremonioase, spre casele lor. Totul intră iar în normal. Câte un beţiv mai lunecă ca un manechin pe asfaltul trotuarului. Un drum în tăcere abisală. Pe străzi, automobilele aleargă ca într-un fel de blestem fără leac. 

Sursa foto: cristimoise.files.wordpress.com