Tenorul Florin Guzgă: „Până acum doi ani, toată povestea cu muzica era pasiunea mea şi atât”
Dimensiune font:
Născut la Negreşti, în judeţul Vaslui, Florin Guzgă este al treilea din cei cinci fraţi - „la mijloc”, spune el - şi singurul care a făcut din muzică o pasiune. A urmat cursurile Seminarului Teologic Liceal din Huşi, apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din cadrul Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi (2005 – 2009), iar din anul 2006 este Arhidiacon al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.
În studenţie, cânta atât în corul Mitropoliei, cât şi în cel al Operei. De aici până la decizia de a urma o a doua facultate, cea de Interpretare, Compoziţie şi Studii Muzicale Teoretice din cadrul Universităţii de Arte „George Enescu”, a fost doar un pas...
A debutat pe scena Operei Naţionale Române Iaşi în anul 2013, cu rolul „Ducelui de Mantua” din opera „Rigoletto” de Giuseppe Verdi. În acelaşi an, devine solist-colaborator permanent al instituţiei. Anul acesta, a evoluat în „La Traviata” de Giuseppe Verdi, „La bohème” de Giacomo Puccini şi „Lucia di Lammermoor” de Gaetano Donizetti. A jucat, de asemenea, rolul „Ducelui de Mantua” la Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski” din Constanţa, iar la Opera din Timişoara, în „La traviata”. Pe 27 noiembrie 2014, va participa la audiţiile organizate la Paris, de o agenţie de impresariat, unde va cânta arii în italiană, franceză şi rusă.
Florin Guzgă (29 ani) este câştigătorul Premiului pentru cel mai bun debut masculin în cadrul Galei Premiilor Operelor Naţionale, Iaşi, 2014 pentru rolurile „Alfredo” din opera „La traviata” şi „Rodolfo” din opera „La bohème”. Recent, Revista ieşeană „Timpul” l-a nominalizat la secţiunea Arte pentru Gala „Oamenii Timpului”, care va avea loc pe 13 decembrie, la Teatrul Naţional Iaşi.
Pregăteşte două noi roluri, Don Ottavio, din „Don Giovanni” de Mozart şi Nemorino din „Elixirul Dragostei”, de Donizetti.
- Dacă suntem în noiembrie, este obligatoriu fularul, iar ceaiul nu trebuie băut nici prea rece, nici prea cald. Cum altfel se mai poate „strica” vocea unui cântăreţ de operă?
- Cântând mult, oricum, oriunde, în orice formă! Din păcate, aceasta este teama tuturor cântăreţilor din ziua de astăzi, mai ales că spectacolele nu se mai desfăşoară în ritmul de altădată. Înainte se călătorea mai greu, pauza de voce era inevitabilă, cumva, dar acum avionul face posibilă deplasarea dintr-un oraş în altul în două ore. Tentaţia de cânta mult este foarte mare. Nu ştiu dacă din păcate sau din fericire, mai ales la un nivel mai înalt, oferta de a cânta pe o scenă sau alta poate fi foarte... ispititoare. Trebuie să ştii şi să refuzi. Sau poţi face o carieră cu multe spectacole grele, dar foarte scurtă, de câţiva ani.
- Când aţi început să cântaţi, când aţi descoperit că aveţi voce?
- În şcoala primară, învăţătoarea mi-a spus că am voce, că am ureche muzicală bună. Însă eram foarte emotiv. După ce au cântat toţi din clasă pentru notă, urma să cânt şi eu. Colegii insistau şi mă lăudau că „vai, Florin cântă frumos”... Mie mi s-a făcut ruşine şi am refuzat să cânt, drept pentru care am luat un 4. Abia mai târziu am luat muzica în serios. La Seminar, muzica a devenit pasiunea vieţii mele. Am continuat Teologia la universitate, apoi după absolvire m-am gândit să-mi urmez visul şi să merg şi la Conservator. Acolo l-am întâlnit pe maestrul Corneliu Solovăstru, care m-a luat la clasa lui şi am avut o colaborare foarte frumoasă. Avem şi acum, pentru că urmez masterul.
„Dacă vei cânta aşa mâine seară, spectacolul va fi un succes. Dacă nu, basta cariera!”
- În 2012, aţi participat la Concursul Internaţional „Vincenzo Bellini” din Italia, unde aţi primit Premiul al II-lea şi Premiul Special pentru Tenori „Galliano Masini”. A fost acesta un moment decisiv pentru începutul carierei dumneavoastră?
- Dincolo de premii, atunci am primit o propunere care mi-a schimbat viaţa. O profesoară din Coreea, care era membră în juriu, m-a întrebat dacă ştiu tot rolul Ducelui de Mantua din „Rigoletto”. Neavând experienţă, i-am spus că nu îl ştiu pe tot, dar urmează să îl învăţ. Ceea ce, după părerea specialiştilor, este o greşeală! Când cineva îţi propune să faci ceva, trebuie să spui da, ştiu! Eu am procedat ca un începător şi am fost foarte sincer. Doamna a spus că mă va contacta în vederea unui spectacol, la Seul, pentru că, după părerea ei, urma să fiu un „Duce” foarte bun. Când m-am întors la Iaşi şi i-am povestit maestrului Solovăstru, mi-a spus să învăţ rolul imediat. Era primul meu rol şi îmi doream să-mi fac debutul undeva. Aşa am ajuns la dirijorul David Crescenzi, la Opera din Iaşi, care mi-a dat acordul. Trebuia să mai aştept, însă, pentru că spectacolul cel mai apropiat urma să aibă loc în două săptămâni şi îl avea în acest rol pe tenorul Marius Manea. El s-a îmbolnăvit, din păcate pentru el, din fericire pentru mine. Atunci, a trebuit să salvez spectacolul cu un debut fulger. Am intrat cu inconştienţa începătorului, nu realizam ce se putea întâmpla. Maestrul Crescenzi mi-a cerut să cânt anumite pasaje şi mi-a spus: „Dacă vei cânta aşa mâine seară, spectacolul va fi un succes. Dacă nu, basta cariera!”.
- Şi a fost un succes! Cum aţi reuşit să vă controlaţi emoţiile, sub o astfel de presiune?
- Nu ştiu. Am reuşit. M-a ajutat Dumnezeu.
- Şi propunerea pentru Seul?...
- (Zâmbeşte) Propunerea aceea şi-a făcut treaba. M-a făcut să învăţ şi mi-a dat un impuls, să merg mai în faţă. Până atunci studiam anumite arii, lucrări pe care le pregăteam pentru facultate...
„Înainte de a veni în Iaşi nu eram fan operă. Cântam din când în când, îi ascultam şi eu ca toată lumea pe cei trei tenori celebri şi pe Angela Gheorghiu, care avea un clip pe Viva, dar dragostea pentru operă a început în momentul în care am ajuns în Iaşi şi am intrat în Corul Operei”.
Sursa foto: Opera Națională Română Iași
- În ascensiunea aceasta a contat şi faptul că eraţi membru în corul Operei?
- În 2005, când am intrat la Facultatea de Teologie, am intrat şi în corul Operei, eram şi în corul Mitropoliei, dar voiam să colaborez cu un cor profesionist. Am avut foarte multe de învăţat din amândouă. Aveam binecuvântarea fostului Mitropolit (acum Patriarhul Daniel – n.n.) să activez în corul Operei. Am ieşit în momentul în care la Iaşi a venit noul Mitropolit, IPS Teofan, nu ştiam cum vor sta lucrurile, dar mi-a dat binecuvântarea şi am reluat colaborarea cu Opera.
- V-aţi gândit vreodată să alegeţi între cele două... domenii?
- Sper din tot sufletul să pot să le împac aşa cum trebuie, cât mai mult. Nu vreau să mă gândesc la ziua în care aş fi pus în situaţia de a alege. Sunt două moduri diferite de a-L sluji pe Dumnezeu, în mod direct, la biserică, şi în mod indirect la Operă...
- ... Aducând bucurie în sufletul oamenilor.
- Da, sper ca da.
Sursa foto: Opera Națională Română Iași
- Am văzut recent „La Traviata”, într-o reprezentaţie în care aţi avut-o ca parteneră de scenă pe Lăcrămioara Hrubaru Roată, iar reacţia sălii a fost copleşitoare. Se întâmplă tot mai des la spectacolele Operei ca publicul să se manifeste entuziast, să aclame chiar. Ce simţiţi în momentele acelea?
- E greu de spus în cuvinte. E împlinirea noastră ca artişti, practic momentul pentru care muncim. Tot studiul individual acolo se împlineşte, în aplauze este răsplata noastră. Poate sunt şi artişti care fac asta pentru bani, deşi eu mă îndoiesc, dar aceasta este răsplata adevărată, când spectatorii îţi arată că ai transmis ceea ce ei au aşteptat. Nu întotdeauna se manifestă la fel. La Iaşi, sunt mulţi iubitori de operă pasionaţi. Ştiu oameni care vin spectacol de spectacol, iar când nu mai găsesc bilete, sunt supăraţi. Dacă s-ar da un spectacol două seri la rând, sala ar fi tot plină. Este nevoie de o sală mai mare şi adecvată pentru operă. După părerea mea, pe noi, ca solişti, nu ne avantajează acustica sălii de la Teatrul Naţional.
- Cât timp exersaţi, cântaţi, studiaţi într-o zi?
- Depinde. Dacă într-o zi vocea nu răspunde cum aş vrea, fac mai puţine vocalize, dacă într-o zi merge mai bine reiau şi câteva fragmente din arii, iar când se apropie un spectacol, un recital, cânt progresiv, ca să fiu în formă în ziua spectacolului. Dacă am câteva zile în care nu cânt, nu pot să ajung la capacitatea mea maximă.
- Care este cea mai frumoasă întâmplare petrecută ca urmare a faptului că aţi devenit „o figură cunoscută” de pe scenă?
- După premiera cu „La bohème”, care a fost un succes mare şi pentru că titlul era aşteptat, şi pentru că povestea este una foarte iubită de public, a oprit o maşină lângă mine, la semafor. Cel de la volan mi-a făcut semn, prin geam: „Bravo!”. A fost o bucurie, pentru că, până acum doi ani, toată povestea cu muzica era pasiunea mea şi atât. Mă auzeau ai mei - şi când studiază un solist, repetând acelaşi pasaj, nu e prea plăcut să-l asculţi - dar mă suportau. Întâmplarea aceasta rămâne semnul că am reuşit să fac ceva cu vocalizele mele!
„Au fost multe debuturi în ultima vreme. În «La bohème», am cântat doar la premieră şi aş vrea să reiau acest rol, pentru că îmi este foarte drag”.
- Cine este cel mai mare susţinător al dumneavoastră, din familie?
- Soţia este şi cel mai mare susţinător, şi cel mai exigent critic. Mama, o femeie simplă, a fost bucuroasă auzind că sunt şi la Operă, dar teama ei este să nu cumva să renunţ la biserică. Mi-a şi spus de multe ori: „Mamă, felicitări, bravo, dar să nu renunţi la biserică!”.
- Simţiţi că aveţi o datorie morală faţă de mama dumneavoastră?
- Nu o percep ca pe datorie, deşi poate e şi pentru mama! Nimeni nu doreşte să îşi supere mama, nu-i aşa? Dar nu, eu chiar aşa simt, pentru că foarte mult m-a ajutat Dumnezeu în viaţa mea, şi în ceea ce priveşte muzica. Profesorul meu îmi tot spune: „În ziua când ai spectacol, nu mai merge dimineaţa la slujbă”. Nu pot să fac asta, nu aş mai fi eu în spectacolul din seara aceea! Eu ştiu că nu pot face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu.
- Mama a fost la vreun spectacol? V-a văzut pe scenă?
- Până acum, nu, pentru că are grijă de bunica mea de 96 de ani, dar îmi propun să o aduc într-o bună zi.
- Ce sfat aţi avea pentru un tânăr care vrea să devină cântăreţ de operă?
- E foarte important să caute un profesor bun, care să-i spună foarte sincer ce poate să facă, chiar şi cu foarte multă muncă, raportând totul la talentul pe care îl are. Dacă ai un profesor care îţi vinde iluzii, vei avea dezamăgiri. Nu poţi să ai dezamăgiri, dacă nu ai avut înainte amăgiri.
- Care este cea mai mare capcană în care poate cădea un artist?
- Autosuficienţa. În limbaj teologic, i-am spune „mândrie”. Când începi să crezi despre tine că eşti „cineva”, stagnezi. Nu există un stadiu în care să rămâi la un anumit nivel. Dacă nu creşti, atunci descreşti! (Gina POPA)
- Cum a fost întâlnirea cu Elena Moşuc, alături de care aţi cântat în „La Traviata”?
- N-am dormit o săptămână! Era responsabilitatea de a cânta alături de o artistă de talie mondială, iar eu eram debutant în rol. Noaptea visam şi regie, şi note muzicale, şi dirijorul. Elena Moşuc este o persoană foarte sociabilă şi ştie să relaţioneze şi cu artişti mai puţin cunoscuţi, cum eram eu.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Comentarii
raluca d
Dec 06, 2014
felicitari, florin! suntem foarte mandri de tine. mult succes!
Adauga comentariul tau