Theodore Roszak, Sfarsitul lumii in alb si negru

Theodore Roszak, Sfarsitul lumii in alb si negru, traducere de Mircea Pricajan, Editura Nemira, 894 pagini, 49, 90 lei 

Cartea lui Roszack mi-a placut la nebunie, daca nebunie se poate numi actiunea compulsiva de a te agata nu atat de o carte (asta se poate intampla relativ frecvent), cat de extrapolarile ei.

Asa m-am pomenit cautand filmele lui Max Castle, desi Max Castle e doar fictiunea lui Roszak: pe intelesul tuturor (mai putin al meu), nu a trait si nu a facut filme.

 

Prima poveste pe care o spune Sfarsitul lumii in alb si negru (in original, Flicker, 1991) e a transformarii din anii 60 a „gunoaielor” de consum in cultura. Era o vreme, spune Roszak (profesor la Berkeley, acum in varsa de 75 de ani, „un personaj secret” si „un scriitor refractar”, cum il descria cineva) cand nu puteai sa cumperi postere cu Bogart si Casablanca, si asta dintr-un motiv foarte simplu: astfel de postere nu existau, cum nu existau nici Bogart sau Casablanca – altfel decat ca foste resurse de entertainment ale unei industrii care nu-si arhiveaza resursele pentru ca n-are nevoie. Lucrurile se schimba incepand cu anii 50 si ating punctul in care nu mai e loc de intors in anii 60: o varianta mai elaborata a acestui parcurs al culturii de masa se poate vedea in prezent.

In liniile acestei povesti poate fi admirata natura fundamental ironica a lui Roszak: miscarea prin care se apropie de cate un item e intotdeauna dubla: atasanta si critica, tandra si distanta. Asta face de fapt cu cliseele culturii de masa: pe de o parte le utilizeaza (mda, Flicker e un roman cu o conspiratie planetara), pe de alta parte le deconstruieste critic: „Ai grija la oamenii care aduc distractia. Distractia este virusul.”; „Ai obervat ce e intampla cand acuzatia de conspiratie este introdusa intr-o discutie? Automat, tot ce spui este discreditat.”

 

A doua poveste e romanul formarii lui Jonathan Gates, tanar fara mare background cultural sau aspiratii in sensul asta. Jonathan e chiar prototipul noii culturi: o sedimentare organica, fara spiritul artificial al paideii traditionale, de referinte populare. Cea care il educa e Clare Swann, patroana a cinematecii „The Classics”, unde Jonathan obisnuia sa se infunde pentru a urmari pelicule vechi. Clare este intelectuala in sensul cel mai pur elitist care se poate da cuvantului (adica frantuzesc: in Franta, Clare facuse de altfel un stagiu cinefil). Si in acelasi timp o curvulita de prima mana: initierea lui Jonathan este deci dubla. Povestea lui Jonathan Gates e evolutia intanirilor lui cu ce a ramas din filmele lui Max Castle. Un geniu sumbru, acest regizor neamt al anilor 20, marcati de expresionism, vine la Hollywood pentru a face supraproductii de natura religioasa: natura lui vicioasa pentru standardele de moralitate (aplecarea catre pornografia snuff, bunaoara, sau explorarile demente ale Raului) si de canon cinematografic ale vremii fac din el in scurta vreme un proscris, care turneaza doar filme de serie B low budget. Da, Castle e un autor de pelicule in genuri de duzina. Zombi, moroi, vampiri – toata recuzita care asigura entertamentului interbelic in sala de cinema cliseele terorii – sunt acolo. Si inca ceva in plus. Horror-ul e planul de emineta al lui Castle pentru ca el are de transmis un mesaj:  Lumea este rea, iar scopul cinema-ului e de a pune pe tava tot acest rau: pentru a-i etala nu exorcizarea, ci izbanda; solutia nu e in vindecarea lumii, ci in uciderea ei.

In rest, multe discutii intelectuale, mult cinema, thrillerisme, gnostici, catari & co.

 

Pentru mai multe amanunte, cititi cartea. Si cautati filmele lui Max Castle!

 

Sursa: http://revistacultura.ro