Tipologii subiective

 Un personaj de un camelionism oarecum rafinat, este elitistul parvenit. Intrat deja în mitologia autohtonă, el e parvenitul îmbogăţit sau agăţat în funcţii după războaie, revoluţii, lovituri de stat. Odată ajuns, elitistul parvenit îşi închipuie că lumea trebuie să se raporteze la el, ca la un reper moral de neocolit, să afle şi să ştie totul despre personalitatea lui complexă, ce mănâncă la micul dejun, cum îşi potriveşte cu grijă şi minuţie de farmacist bucăţelele de pâine prăjită în aşa fel încât ultima să coincidă perfect cu cea din urmă sorbitură de cafea, doar este un estet în toate, cu ce se unge el în baie când îşi face duşul de dimineaţă, poate şi seara, ce sentimente îl cutreieră când îşi contemplă cu libidinoasă tandreţe trupul, dar şi automobilul de lux staţionat sau în mers, cum l-a încercat pe el, filozoful, ruşinea metafizică ori de câte ori a fost considerat sau s-a simţit român.

Parvenitul elitist este cel care, sprijinindu-se marţial de stâlpul casei în care s-a născut, ne informează pe un ton grav, ca să ni se întipărească adânc în memorie, că acolo s-a ivit un mare spirit, adică el. Este, cu un termen al unui prozator, guzganul cu multe veleităţi, inclusiv de scriitor, al cărui gen preferat, de altfel cam singurul în care s-a consacrat, e genul epistolar. Din când în când, răsună în Cetate glasul său sub formă de scrisoare deschisă, prin care se adresează de la înălţimea-i intangibilă a unui Moise de mahala poporului de netrebnici ce nu-şi cunoaşte şi recunoaşte conştiinţele călăuzitoare. Justiţiar intratabil, elitistul parvenit somează, admonestează, acuză, se victimizează, se eroizează, proclamă modele morale şi politice. Modelul său suprem, idolul, pare să fie cel ce, în viziunea lui, a redat intelectualităţii din această amărâtă ţară adevărata demnitate! Mai e nevoie să rostim sulfurosul nume al idolului?!

Elitistul parvenit proclamă că nu orice mocofan trebuie să citească, ci numai cei aleşi şi cu dare de mână merită să se bucure de privilegiul lecturii. Încât preţul cărţii, cu deosebire cea pe care o scrie sau o editează el, supremul, nu poate fi decât unul cât mai prohibitiv. Deşi combatant infatigabil, el trece uneori prin momente de istoveală, fiindcă este insuportabil de solicitat. Mulţi postaşi îi cer să rezolve diverse probleme arzătoare la ordinea zilei, îl imploră să schimbe România, fără să ţină seama ingraţii orbecăitori pe reţelele de socializare şi pe alte reţele că chiar şi nebănuitele, incomensurabilele lui puteri au o limită. După ce îşi rezolvă toate interesele, după ce îi căftăneşte şi pe alţi elitişti parveniţi, prieteni ai săi de casă, confirmându-l parcă pe Teodor Mazilu, un mare dramaturg şi un analist fin al psihologiilor şi mentalităţilor, parvenitul elitist poate să facă neaşteptate gesturi nobile, poate comite surprinzătoare acte de curaj, atingând chiar performanţa cea mai de sus a parvenitismului: renunţă eroic la parvenitism!

În fine, acest Dinu Păturică, altminteri intelectual veritabil, mai mult sau mai puţin român, mai mult sau mai puţin românofob, este şi un moftangiu din spiţa lui Mache şi Lache care se pricepe la toate. El ştie cum trebuie condusă ţara, el şi numai el este democratul pur-sânge şi conştiinţa vie şi neiertătoare a acestei epoci pe care o traversează omenirea. Pretinde că, de la înălţimea autorităţii lui intelectuale, morale şi civice, mai ales civice, cuvântul său este sacrosanct. Parvenitul elitist şi moftangiu de obicei enunţă, nu argumentează. Dacă, de pildă, vrea el ca Pleşcoiul să fie capitală culturală europeană, nici o clipă nu ar admite să-i fie puse la îndoială judecata de valoare şi voinţa. Om al concretului, repulsiv, el este în stare oricând să-şi exhibe până şi complexele, prezentându-şi-le ca virtuţi.

Elitistului parvenit îi lipseşte însă câte ceva de care când pare să nu fie conştient, când complexat. De pildă, talentul literar şi capacitatea de a iubi. Oricum, personajul este un moftangiu dintre cei demni de pana lui Caragiale. Ceea ce nu e puţin lucru. Deşi l-a preconizat pentru totdeauna, dacă ar trăi astăzi şi l-ar cunoaşte în carne şi oase pe contemporanul nostru, genialul Nenea Iancu, cu ironia lui casantă, ni l-ar arăta cu degetul şi ne-ar şopti discret: „Uite-l, mă, ce drăguţ e!”.

Sursa foto: www.owningpink.com