Vertebra lui Yorik (I)
Dimensiune font:
În cei aproape patruzeci de ani, cât va fi trecut de la debutul cu volumul Amiaza câmpiei, poezia lui Emilian Marcu a evoluat de la retorica textelor de angajament social şi de la plasticizarea realului fixat, mai ales, în lumea satului, spre esenţializarea discursului până la filigranul liric din cea mai recentă carte, „Supliciul norilor” (Editura Princeps Multimedia, 2016), care continuă un proiect unic în literatura noastră de azi. În 1996, Emilian Marcu tipărea volumul „Îngândurat ca muntele de sare”; subtitlul cărţii, „Ultimele sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu după W. Shakespeare în transpunere imaginară”, precizează un demers literar original, surprinzător, foarte provocator prin lectura „în oglindă” pe care o presupune. Cum se ştie, au fost, mai întâi, cele 154 de texte ale lui Shakespeare; apoi, scrise între 1954 şi 1958, s-au mai adăugat alte 90 de sonete, cu titlul „Ultimele sonete închipuite ale lui W. Shakespeare în traducere imaginară” de Vasile Voiculescu; atunci, în 1996, alte 89 de sonete noi care se extrag, şi ele, din „vertebra lui Yorik”. S-o recunoaştem, proiectul lui Emilian Marcu este unul dintre cele mai interesante. Înainte de toate, se cuvine a vedea ce uneşte şi, mai ales, ce desparte sonetul închipuit de Vasile Voiculescu de cel imaginat de Emilian Marcu. Voiculescu reţinea din „modelul” shakespearian satira şi arta portretului, pastişându-l cu respect, cum spunea cineva; versul său e rece, transpune sentimente trecute prin luciditatea cristalină a formelor clasice, căutând idealitatea şi refugiul într-o paradigmă renascentistă. Emilian Marcu închipuie sonetul, mai exact, continuarea acelui proiect literar al lui Voiculescu într-o formă de expresie lirică amintind de romantism; l-au condus aici firea şi tiparul liric pe care şi l-a construit cu migală. Lectura acelei cărţi nu putea ocoli întrebarea dacă sonetele sunt sau nu o citire „shakesperiană” a sinelui. În orice caz, Emilian Marcu se îndepărtează mult de „model”, el nu urmăreşte pastişa, ci închipuie o „îmbogăţire”, pe dimensiunea sensibilităţii sale (neo)romantice, a sonetului „de origine”. Oricum, subtitlul şi mărturisirea împrejurărilor în care s-a ivit proiectul impun cuvântul livresc. Dar ce este postmodernismul decât o (re)facere a cărţii din carte, o întoarcere în text, un fel de a rescrie ceea ce va fi fost scris, o trăire a ceea ce va fi fost trăit altădată, un fel de a declara naşterea cărţii din carte şi un fel de a fixa lectura, receptarea unei opere drept un mod propriu de scrie? Emilian Marcu caută o motivaţie şi desface un mod literar celebru, ipostaziat, deopotrivă, în opera lui Shakespeare şi Voiculescu; el împleteşte o funie al cărei fir se trage din materia textelor înaintemergătorilor, iar noi, ceilalţi, o despletim în urmă, continuând, însă, pe o altă cale decât aceea arătată de Voiculescu: Emilian Marcu extrage esenţele de sentiment, obligând „modelul” să-şi releve partea romantică şi, nu o dată, romanţioasă.
Supliciul norilor continuă experimentul liric din cartea anului 1996, cultivând sonetul „shakesperian” într-o altă paradigmă de sensibilitate şi într-o altă unitate spaţiu-timp care este însăşi fiinţa interioară; totul se adună înlăuntru, într-o nouă lectură, fireşte, cu redimensionarea, din perspectiva postmodernităţii, a unei teme esenţiale pentru poezia eminesciană, anume, raportul tensional dintre aproape şi departe. Astfel, pe o linie deschisă de poezia lui Cezar Baltag, sonetele lui Emilian Marcu caută spaţiul de identificare după jaluzeaua pleoapei - una din metaforele obsedante din „Supliciul norilor”; aproape, sub pleoape se consumă erosul, sunt chipul şi sărutul celei dorite, de neatins, acolo se aprind zăpezile de sare şi se închide o aripă de înger, cum spune poetul, raza închide în sine o stea de plumb, în zbor se închide visul, în pasăre, zborul, în poem, tăcerea, în rodie sărutul: lumea însăşi e aproape, sub pleoape şi sub tâmple: „Priveşte, zăpada la mine sub pleoape/ Cuibar de tăcere şi-a zidit printre flori./ Săgeata de iarbă parcă ar vrea să mă scape,/ Parcă umbra mea s-ar întoarce în zori./ Se-ntoarce lumina în reci cuibare,/ Cât eşti de zăpadă, cât sunt de pământ./ În ceasuri, nisipul demult e ninsoare,/ Sub pleoape e viscol. În tăcerea ta sunt.../ Mirări ireale-n uitate şi fine volute/ Demult s-au retras cu teamă la poli./ Priveşte, zăpada învaţă s-asculte/ Și umbrei, de-acolo, trimite noi soli./ Săgeata de iarbă foc ia în cuibare:/ Priveşte, zăpadă-i, sub tâmple, pe zare!” („Priveşte, zăpada la mine sub pleoape”). Pleoapa desparte aproapele dinlăuntru de departele din pustie, este jaluzeaua („Destinul unei frunze căzânde peste umbră/ Va guverna tăcerea zidită între noi/ Mirările-n sertare, în taină, tot sucumbă/ Sub jaluzeaua pleoapei în ne-mplinite ploi”, scrie poetul în „Destinul unei frunze...”), este ecranul care separă două lumi, una a finalului, a timpului obosit, cealaltă, a unui alt început, a timpului tânăr. Ca la Cezar Baltag, departele nu reprezintă, în lirica lui Emilian Marcu, vârsta de aur, nici refugiul şi nici măcar sursa unor misterioase tristeţi, ci ţipătul înăbuşit, teroarea absenţei iubitei, uitarea, surparea spaţiului vital; dincoace de jaluzeaua pleoapei, departele e al nisipului mort „pe-al apelor deşert” („Mai blând ca iarba...”), e al valurilor moarte, al păcatului veşnic dintr-un „deşert întreg de oase” („Deşertu-ntreg...”): departele e pustia lui Cain, aproapele e viaţa, visul care „pune foc în vârsta de cocori” („Vezi, florile de vişin...”), departele e al mărilor în derivă, aproapele e adăpostul regăsirii, mai mult încă, aproapele de sub pleoape e tărâmul necunoscut al tuturor speranţelor, fixat în „exoticele” Indii („Prin Indii înflorind...”) sau în „vechi Flandre” („Vor înfrunzi sub tâmpla ta...”), e, poate, chiar Edenul: „De prea puţine ori găsim între chenare/ O umbră caldă ca pliul din perdea/ Sau cum e moartea dinspre vânătoare/ Când e oglinda-i săgetată de o stea./ Dar tot mai des sărutul tău pe pleoape/ Mă-mbracă-n vis sau poate că-i real/ Din pleoapa ta vin îngeri să se-adape/ Cum din izvor se-adapă plânsul unui cal./ Secundele se-aprind la-ncheieturi de mână/ Pe umbra mea reci maci au înflorit/ Parfumul lor arzând e la-ndemână,/ De prea puţine ori de-acum ne-am regăsit./ Și totuşi, totuşi rana din chenare/ E semnul mut ce-atât de mult ne doare” („De prea puţine ori...”).
Va urma...
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau