Vertebra lui Yorik (II)
Dimensiune font:
Aici, aproape, sub pleoape şi sub tâmple, se regăseşte perechea din paradis: „Potir de ceară de te prinde-n sine/ Ca pe-un sărut pe ochiul său discret/ Din panoplii cu fluturi şi albine/ Îţi ţină calea cât eu te aştept./ Să vii acum cât lumea-i sărbătoare/ Ca la-nceputul ei în aură de vis/ Pe pleoape-ţi ninge-o lacrimă de sare;/ Suntem perechea cea din paradis./ Sărutul cald ca aura-n sfinţire/ Ne prindă-n sine-n clipa cea dintâi/ Petale reci ne-adoarmă pe privire;/ Ai vrea să pleci, ai vrea să şi rămâi/ Și trupul tău, sub bolta mâinii mele/ Se-aprinde-n gând în golul din inele” („Potir de ceară de te prinde...”). Semnul departelui din pustie şi moarte este, adesea, interogaţia activă care nu aşteaptă răspuns, însoţind zborul cocorilor într-un timp al pierderii, bătrân, obosit, dincolo, pentru ca dincoace, înlăuntru, să se petreacă o nouă geneză, cu timpul său tânăr începând să numere secundele din vremea fiinţei; Începutul e sub tâmple, când chipul iubitei e încă lut, aşteptând să prindă contur, în formă „sfioasă” şi să poarte un nume; „Tot odrăslind, lumina-n chingi de sare/ În crugul zilei s-a-mplinit tăcut/ Cum se-mplineşte marea-n aşteptare/ Și chipul clar al fetei încă lut./ Formă sfioasă, blândă şi-mplinită/ Prinde contur, înveşmântată-n mirt./ Din tot ce-au fost, bucăţi de dolomită/ Prin secole, ce mâini misterioase te-au zidit?/ Ce duh sfinţit şi ce tăcere mută/ S-au fost turnate-n misticul tipar?/ Tot odrăslind, lumina pleoapa o sărută/ Și-n gând se împlineşte nebunescul dar./ În crugul zilei la-nceput de lume/ Tăcerea ta, din lut, a căpătat un nume!” (Tot odrăslind…). Sub pleoape, trupul, praf de stea, e „în palmă ca la-nceput de veac” („Te-ai răzvrătit...”), lumea însăşi e doar „praf stelar” („Numai tu ştii calea...”), fiinţa e „la ora de-nceputuri” („Cum ramura de salcă...”), timpul încă zace („De ce-mi tot spui că umbra...”); aici, aproape, se petrece miracolul genezei pentru că, iată, dincolo de jaluzeaua pleoapei se iveşte, mai întâi, un „trup de fată”, într-un halo virginal: „De dorul tău, acum, lumina toată/ Se-aprinde, tainic, iară, în fereşti/ Și-aud, încet, cum trupul cel de fată/ Se-mbracă-n gând în nourii cereşti/ Și valuri blânde-n sacră împlinire/ Mai stau o clipă-n golul din oglinzi./ Pe sâni ţi-apare-o pală de uimire/ Și-n forma trupului acuma te aprinzi./ Perdelele-n zvâcnire, în tăcere,/ Se lasă iară-njunghiate-n gând/ De pleoapa mea, tot căutând mistere:/ Se-aude-n taină trupul tău plângând./ De dorul tău, acum, lumina toată/ Te-mbracă-n fulger şi-n sărut de-odată” („De dorul tău, acum...”). Dacă noul Adam din noua geneză se regăseşte în sonetele lui Emilian Marcu, în figura ascetului, a „nebunului ascet” cum scrie în poeme precum În sfera cea de aer... sau Tu, dintre toate, ca-n uitări stelare..., apariţia noii Eve este marcată prin câteva metafore obsedante cu o mare forţă de semnificare; „trupul de fată” se asociază cu roua, „sămânţă a cerului”, simbol al dragostei în orizontul mito-poetic: în „Supliciul norilor”, roua, în foarte numeroase ipostaze lirice (zorii sunt înrouraţi, fluturii sunt de rouă, în priviri şi în vis e rouă „sfântă”, roua poate să doară, dar poate fi şi „disperată”), reprezintă apa pură, plină de materie celestă, unde se frământă lutul din care se întrupează „fata”, Eva. În-fiinţarea acesteia se petrece sub cernerea florilor de vişin ori de cireş, metaforă a frumuseţii şi purităţii („Când florile de vişin...”, „Cândva, peste milenii...”), iar fiinţa ei este asemeni ciutei, simbol al feminităţii feciorelnice („Numai tu ştii calea...”, „Eu sunt aici, tu unde eşti?”, „Nisipul mort pe ape”). În sfârşit, geneza nu e doar a „trupului de fată”, ci şi a lumii pe care poetul o identifică în „aurării de toamnă”, dar şi a poetului însuşi: „Incendiază rana zăpezile stelare,/ Tăcerile ne-ngroapă-n afunduri tot mai des./ Lumina din cuvinte sub pleoape ne mai doare,/ Brocarturi fără capăt cu iarbă ni se ţes./ Dăm frunzele cu şoapta, încet, mai la o parte,/ Ca şi cum gura-n vrajă ar înflori ades./ Suspinul unui greier ni se strecoară-n moarte,/ Cum se strecoară-n viaţă nevolnicul eres./ Migrăm printre lucarne, ca lacrima-n icoană,/ Zăpezile stelare ne-mbracă-n aşteptări,/ În disperare parcă ne-nchidem într-o rană,/ Când sunetul se-nchide-n atâtea disperări./ Lumina din cuvinte sub pleoape prinde roadă:/ Tăcerile ne-ngroapă în cosmică zăpadă” („Tăcerile ne-ngroapă în cosmică zăpadă”).
Lexicul din „Supliciul norilor” susţine şi potenţează atmosfera de început de lume a noii geneze de sub pleoape şi de sub tâmple pentru că, iată, poetul scrie dară, se împle, izvoară, paing, comând, izvorniţă, cocoară, galbină, parfume,/ foloseşte, adesea, gerunziul cu rol de adjectiv, cum a făcut-o, primul, în secolul XIX, Bolintineanu (frunza căzândă, clocotindul jar, iarba crescândă, mocninda vatră, pâclă ieşindă, brume-nflorinde şi bruma lucindă, rana luminândă etc.), oferind poemelor un fermecător parfum de arhaicitate. Într-o altă ordine, şi în acest volum, ca în toată poezia lui Emilian Marcu, „cântă” un aed, un poet orfic: „Frunză galbină de ceară,/ Pasul tău de căprioară,/ Peste lanul de secară/ Nici urcă şi nici coboară,/ Nici se lasă-n zarea zare,/ Prins în palme, nici să zboare,/ Frunză galbină şi-o floare,/ Pasul tău peste răzoare./ Zbor curat sub tâmpla sură,/ Pasăre fără de-armură,/ Toamna tulbure te fură/ Când păcatu-i sub arsură./ Frunză galbină de ceară,/ Nici te urcă, nici coboară...” („Frunză galbină de ceară”). „Supliciul norilor” e cea mai bună carte de poezie a lui Emilian Marcu; o lirică în filigran.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau