Viaţa şi moartea ca text şi spectacol (I)

Mărturisesc faptul că am primit cu destulă mefienţă cele trei romane „la pachet” ale Caliopiei Tocală, În captivitate, Simfoniile destinului şi Gemenii, tipărite la Editura Opera Magna în acelaşi an, 2014 şi, cu siguranţă, împreună; hotărâsem să citesc o carte anume din cele trei, în hazard (dar nu al lui Mallarmé şi nici cel al cruciaţilor care vor fi inventai zarul „cu feţe albe de înger şi ochişori negri de drac”, la El Azar, plictisindu-se şi fiind treziţi din somnul zarurilor de Jacques de Mollay, venit în inspecţie, pedepsindu-i); prin urmare - ghinion? noroc? inspirat de „un coup de dées (qui) jamais n'abolira le hasard”? - am citit Gemenii, hotărât să mă opresc. Dar romanul acesta e, în fapt, cea de-a treia „piesă” din tripticul Caliopiei Tocală, finalul greu de desluşit fără celelalte două secvenţe. Ceea ce impune lectura în succesiunea amintită este temporalitatea romanului şi cronologia ascunsă a vieţii protagonistului; astfel, Robert Vaida-Moruzi e o fantoşă în Gemenii în vreme ce „simfoniile” destinului personajului, cu istoria sa, chiar şi aceea a unei „jucării mecanice”, se „cântă”, sunt trasate în În captivitate şi Simfoniile destinului. Mai mult încă, „detalii” precum calul „infernal”, psihopomp, Aladin din Gemenii, care conduce victimele jocurilor sângeroase spre lumea de dincolo, se regăseşte, în structura unei metafore obsedante, în caii pe care îi vede pictorul Robert Vaida-Moruzi undeva, la malul mării, în tovărăşia „martorului”, pe promontoriul din dreptul hotelului Dali din Constanţa: „Urmăreşte curbura interioară a valului, spune pictorul, surprinde momentul când pe creastă apare spuma şi vezi ce forme capătă ea când partea de sus a curbei coboară, ca să închidă cercul. Am rămas uimit. Pentru că am văzut caii. Spuma căpăta forma unor capete de cai, nenumărate capete de cai, unele după altele, în adâncimea valului, unele în spatele altora. Marea însăşi era o uriaşă câmpie păscută de cai albi, cu coame în vânt. Tabloul era atât de veridic, încât mi s-a părut că-i aud nechezând”. Aici se află, în fond, poetica romanului Caliopiei Tocală: personajele văd ceea ce nu se vede, vederea secundă sparge ecranul privirii care patinează deasupra lucrurilor.

  

În „În captivitate” şi Simfoniile destinului e povestea pariziană de dragoste cu Isabelle, emigrantă din Polonia pictor ca şi Robert însuşi; cei doi experimentează „pe viu” - cât „viu” poate să fie într-un text - celebra propoziţie a lui Sartre, „l'enfer c'est les autres”, în forma „complementară” eu sunt infernul celuilalt. Aici, în nucleul existenţialist din Fiinţa şi Neantul şi Huis-clos ale lui Sartre, „amendat” în viziunea pictorului român stabilit vremelnic la Paris, se află, în fond, cheia romanului în care personajele şi, peste toate, stăpân, naratorul sunt maşini de gândit, în căutarea unei ficţiuni: cuplarea „creierului nostru dintâi, preraţional” la „emoţia pură”. Isabelle e prima victimă a acestei maşini de gândit; a doua e Sonia, iar povestea lui Robert cu aceasta se circumscrie unei relaţii problematice cu feminitatea: Sonia e, pe rând, femeia sigură pe ea, cerebrală, „cu un control perfect al limbajului, cu strategia ironiei, chiar a cinismului, bine pusă la punct”, dar şi „o femeie ezitantă, de o timiditate corosivă, sfâşiată de îndoieli, nelinişti, slăbiciuni, poate fobii, chiar mult prea slabă fizic”, în sfârşit, e fiinţa de abur din faţa şevaletului lui Robert: „Ochii Soniei scăpărau. Robert fu obligat să-şi lase privirile în pământ. Când le ridică, avu surpriza să vadă cum din trupul Soniei se desprinde un alt trup, identic cu primul, dar cu un contur de abur, de fum, care se răspândi în încăpere, dilatându-se sau micşorându-se, dublând replicile, examinându-i cu atenţie pe ei, pipăindu-i, mirosindu-i, contrazicându-i, parodiindu-i, urcat pe pervazul ferestrei, culcat pe canapea sau pe jos, aşezat, în locul tabloului, pe şevalet”. În aceste relaţii cu feminitatea se găseşte nu doar nucleul problematicii romanului, ci şi formula sa narativă care desfăşoară o conexiune de texte: „intime”, jurnal, confesiune, relatare „obiectivă”, scenarii de film, spectacole de teatru în spaţii neconvenţionale. Personajele se mişcă într-un carusel căruia îi cedează frânele; e o succesiune abracadabrantă de personaje, nume, substituiri, „gemeni”, surori şi fraţi, în cele trei „piese” care trebuie citite împreună, într-o anume logică pentru că, iată, cititorul şi spectatorul sunt legaţi de temporalitate: e un spectacol de teatru în trei secvenţe, pe care acelaşi public îl vede trei seri la rând; cine pierde un episod, ratează întregul: ca acest miez al unei tragedii, de pildă, „ascuns” undeva în paginile din Simfoniile destinului: „O mamă văduvă urmează să se căsătorească cu logodnicul fiicei însărcinate. Acesta era tiparul originar al, cum o numea Robert, unei tragedii. Aceasta în privinţa trecutului. Ce trebuia să mai afle Robert? Dacă şi mama Soniei îşi ucisese viitorul soţ, apoi se sinucisese. De fapt, mama Isabellei simulase sinuciderea! În realitate, îşi asasinase sora geamănă, care era nebună şi i se substituise. Ei, mama Soniei avusese o soră geamănă, care să fi fost nebună? Iată ce avea de aflat Robert”.

Va urma...