Vinul. Binecuvântare? Blestem? (III)

Un text special este „Vinul - binecuvântare sau blestem?” de Bogdan Napa şi lect.dr.diac. Cătălin Vatamanu: darul şi lipsa ploii, binecuvântarea şi blestemul sunt, deopotrivă, ale lui Dumnezeu. Blestem, în înţelesul său, nu e doar lipsa vinului, ci şi excesul care duce la tulburarea minţii, iar în argumentarea lor, autorii evocă o legendă din Talmud, conform căreia Moise, pe când îşi săpa vie, diavolul a îngropat în acel pământ scheletul unei oi, al unui leu, al unui porc şi al unei maimuţe: de aceea, când o persoană este ameţită, se va comporta ca o oaie, dacă va continua cu alte pahare, se va simţi ca un leu, când va întrece numărul lor, se va comporta ca un porc, iar când limita va fi depăşită, va fi asemeni unei maimuţe. Cantitatea de vin băut decide dacă acesta este binecuvântare sau blestem: „Problematica rolului vinului, fie de binecuvântare, fie de blestem este una complexă şi ţine, mai curând, de cum şi în ce cantitate este folosit acesta”, concluzionează autorii.

Şi pentru cine nu crede, Bogdan Napa şi Cătălin Vatamanu trimit la Pildele lui Solomon: „Pentru cine sunt suspinele, pentru cine văicărelile, pentru cine gâlcevile, pentru cine plânsetele, pentru cine rănile fără pricină, pentru cine ochii întristaţi? Pentru cei ce zăbovesc lângă vin, pentru cei ce vin să guste băuturi cu mirodenii. Nu te uita la vin cum este el de roşu, cum scânteiază în cupă şi cum alunecă pe gât, căci la urmă el ca un şarpe muşcă şi ca o viperă împroaşcă venin. (...) M-au lovit... Nu m-a durut! M-au bătut... Nu ştiu nimic! Când mă voi deştepta din somn, voi cere iarăşi vin”. À bon entendeur, salut!
În sfârşit, „Vinul în viaţa liturgică a Bisericii” şi „Vinul în literatura patristică şi filocalică” aduc perspectiva unui monah; Dionisie Ţucă, cu argumentele iconografiei, dovedeşte, încă o dată, faptul că vinul este un simbol al cultului creştin, pentru ca, în Elemente interculturale în tradiţia vinului, Ciprian Ivas să demonstreze că „Istoria vinului se însoţeşte cu istoria omenirii în toate aspectele ei. Se împleteşte cu istoria popoarelor, a războaielor, a comerţului, a medicinii şi a religiilor”. În această perspectivă, o cercetare de complexitatea aceleia din „Vinul. Dar al lui Dumnezeu şi Euharistie a creaţiei” îşi dovedeşte valoarea (şi) din deschiderile pe care le oferă altor demersuri, în continuarea sau conexe subiectului abordat. Astfel, explorările colectivului coordonat de Cătălin Vatamanu pot, de pildă, continua cu investigarea simbolisticii vinului şi viţei-de-vie în orizontul mito-poetic românesc. Se va vedea că poporul român acordă viţei-de-vie o origine sacră, iar legendele o leagă de sîngele ce s-a scurs din rana Mîntuitorului. Tudor Pamfile în Sărbătorile de toamnă şi Postul Crăciunului: „În coastă l-au înţepat/ Din coasta i-au curs/ Sânge şi apă/ Din sânge şi apă/ Viţa-de-vie-poamă/ Din poamă-vin/ Sângele Domnului pentru creştini”. Cultivarea viţei-de-vie este o îndeletnicire sacră; în Moldova se spune că trebuie să munceşti via şapte ani şi să nu te superi, nici să înjuri, chiar dacă te-ai tăia sau zgâria: consemnează Elena Niculiţă-Voronca în „Datinele şi credinţele poporului român”: „Atunci Dumnezeu îţi iartă păcatele, te duci drept în cer”. În aceeaşi conjuncţie cu sacrul, viei şi vinului îi sunt consacrate câteva sărbători importante: Sfântul Trif, la 1 februarie, când se taie butucii de vie, Armindenul, la 1 mai, când se destupă butoaiele cu pelinul de mai, Sânzienele, la 24 iunie, când se iese cu mâncare şi băutură pe dealurile viilor, Cristovul viilor, la 14 septembrie, când începe culesul roadelor. Într-o altă ordine, M. Gaster, în Literatura poporului român, atribuie lui Noe ceea ce Talmudul spune că i s-a întâmplat lui Moise, numai că diavolul nu îngroapă în via strămoşului scheletele de oaie, leu, porc şi maimuţă, ci stropeşte cu sângele acestora butucii plantaţi, cu aceleaşi efecte, însă. „Vinul - binecuvântare sau blestem”? Iată, Traian Herseni în „Forme străvechi de cultură populară românească”: beţia, orgia dionisiacă e „tărâmul în care diavolul se întâlneşte cu Dumnezeu, iadul cu raiul, pământul cu cerul, morţii cu viii, răul cu binele, urâtul cu frumosul, eroarea cu adevărul”.

În sfârşit, iată o legendă despre Procla, soţia lui Pilat, consemnată de Nicolae Cartojan în „Cărţile populare în literatura românească”: „Când a purces Pilat la cruce a zis doamnei sale «să nu vii tu acolo», dar ea n-a ascultat, ci, îmbrăcându-se cu o rochie, s-a dus pe ascuns să vadă pe Hristos cine este, că nădăjduia că doară Hristos este de neamul ei. Deci dacă împunse pe Hristos cu suliţa în coaste, atuncea a împroşcat sângele şi a stropit pe rochia doamnei lui Pilat şi s-a lăţit sângele şi a alergat într-o vie sub un piersic şi a săpat în pământ de a îngropat-o şi atunci şi viţa se făcu de struguri”.
Studiile din „Vinul. Dar al lui Dumnezeu şi Euharistie a creaţiei” sunt asemeni vinului vechi, nobil şi bine păstrat, dar conţin şi promisiunea unor viitoare licori care să spună istoria omului de aici şi de pretutindeni, în toate întâmplările din viaţa lui.