Virgil Duda, Ultimele iubiri

Virgil Duda, Ultimele iubiri, Editura Polirom, 2008, 540 pagini

  

Caut un adjectiv care sa transmita informatia ca Virgil Duda este un scriitor de o anumita valoare (nu foarte inalta, dar mijlocie in partea superioara, mediocra in sensul bun) fara a o eluda pe aceea ca Virgil Duda nu scrie deloc bine, ca de fapt scrie destul de prost. Ma opresc asupra cuvantului „solid”: are un aer de familie cu cele 540 de pagini ale romanului si, mai ales, sugereaza raportul pe care literatura lui Virgil Duda il stabileste cu imprudentul, dar, in cele din urma, nu foarte nesatisfacutul ei cititor.

 

Romanul are un stil greoi, deloc subtil, si, mai mult decat atat, trage dupa el o buna parte din cliseele limbii romane. Nu trebuie sa caut exemple de stangacie; deschid la orice pagina si gasesc din belsug propozitii pe care un ins de minim talent literar nu le-ar comite nici din greseala. Nu dati vina pe stilul indirect liber sau, oricum, lipit de intimitatea personajelor, pentru crimele pe care autorul le comite in numele lor: nu e cazul.

Simtul limbii ca forma scriitorul nu-l are mai deloc. Limba e stangace. Un estet va fi dezgustat repede: „Era desigur parfumata, dar mirosul de femela exploziva il depasea cu mult pe cel articifial.”; „Ochii inchisi pe dinafara, cum glasuieste poezia, explicau reluarea, acolo, in mijlocul vizitatorilor, a gandurilor in care il plonjase mai mult decat mahnirea.”, p. 288; „In grupul sau din Florentin domnea fierberea.”, p. 296; „Chiar si din punctul de vedere al relatiilor interne din minuscula lor intreprindere, care se ocupa cu vanzarea cailor verzi pe pereti, era preferabil sa nu intreprinda deocamdata nici o interventie.”, p. 398.

Aparent, scriitorul nu are nici simtul romanului ca forma, in sensul desenului impus de constructie. Nu mai intru in detaliile „actiunii”, nu pentru ca actiune ar fi un cuvant ironic (desi este), ci pentru ca cronicile scrise de Bianca Burta-Cernat si Daniel Cristea-Enache au epuizat deja, mai mestesugit si mai in amanunt decat as putea-o face eu, filonul de suprafete si dedesubturi ale romanului. Pe scurt, constructia e data de relatia dintre doua procese unificate de prezenta personajului Radu Glasberg: progresia acestuia de la a o avea amanta pe Eta pana la a se desparti de ea, simetric cu evolutia de a la o avea sefa pe Alisa pana la a se apropia de a o avea si amanta. Aceasta schema e accesorizata cu diverse episoade, unele din trecut, care cu toatele compun mai mult o adunare de tip aluvionar decat vreo aritmetica rece, cu ochii la solutie, in genul britanicilor. Romanul nu se indreapta in vreo directie, mai mult se rostogoleste de pe o parte pe alta: o forma de falsa miscare. Cine va cauta mari calcule ingineresti de constructie va merge la sigur doar daca le va inventa.

Desi romanul plictiseste destul de coerent, am descoperit nu fara surprindere ca reveneam cu o curiozitate mereu resuscitata la paginile ramase pana la sfarsit (desi acestea, dat fiind volumul mare de pagini, nu se grabeau sa se imputineze). De ce? Pentru ca schema departarea-de-Eta,-apropierea-de-Alisa chiar functioneaza, e motorul care pune romanul sa efectueze lucru mecanic.

E un procedeu simplu si eficient, care functioneaza si care functionand ii da timp autorului sa faca ceea ce poate cel mai bine: sa dea viata unor personaje. 

 

Tocmai de aceea si tocmai aici e solid romanul: pentru ca toate acele forme puse stramb se asaza intr-o umanitate viabila si memorabila (memorabila in sensul ca se tine minte, nu ca trebuie tinuta minte cu orice pret). Aici gasesc lucrurile care mi-au placut.

Mi-a placut constructia identitatii lui Radu, cu o memorie in doua straturi (romano-israeliana: „Glasberg ramase pe ganduri; la drept vorbind, nu putea stabili pentru el insusi, daca traieste in doua lumi, intr-una singura, in nici una (din ele), ori in realitate, in imaginar. Desi, uite se misca, respira, cugeta. Prima era a amintirilor din Romania, care ii pareau la fel de vii ca viata adevarata, a doua o constituiau intamparile din Israel, beneficiind de obicei de toate culorile realitatii; insa uneori, ca acum, cele de-acolo sau cele de-aici pareau niste copii nereusite de film (pentru cinematografele de cartier ori pentru tv), iar cateva se prezentau intr-un amestec multicolor, cam asa cum aratau foile de bloc manjite cu acuarela scursa de la lectiile de desen artistic (…). Restul memoriei, ca si prezentul, erau colorate normal, adica diferentiat, cu un contrast si o definitie corecte.”, p. 66). Mi-au placut si personajele feminine; ele sunt cele mai interesante (bunica Adela, Viki Baum, Eta, Alisa, chiar personaje foarte periferice precum chelnerita din Amsterdam). Ma rog, blandul defect al majoritatii lor e de a-l simpatiza pe Radu Glasberg mai mult decat datele personajului ar comanda-o, dar poate trece de pacat venial. Pe langa femei, barbatii (Andrew, Sorin, poate nu si Rodion) sunt mai schitati, mai putin interesanti si individuali. Abia gelozia fata Marieta il face mai acut pe Radu Glasberg, desi aceasta gelozie e mult prea relaxata pentru a deveni epica.

Mi-a mai placut figura Israelului (Tel-Aviv-ului), ca spatiu intim-familiar, colorat si stramt (toata lumea cunoaste pe toata lumea, ca intr-un targ de provincie); ca spatiu care aduna in sine amintirea acelor locuri (din Romania, Bulgaria, de aiurea) pe care evreii le-au parasit aducandu-le cu sine in Israel. Uitati-va la babutele evreice emigrate candva din Bulgaria cu ansamblu folcloric bulgaresc cu tot, invitate acum intr-un turneu american de comunitatile bulgare din SUA si Canada: totul arata un pic aiuritor, dar in scena intoarcerii lor triumfale din turneu, pe aeroportul unde sunt fluturate „stegulete israeliene, americane si bulgaresti”, in aceasta scena si in aceasta miscare de emotie pur umana, ridicata deasupra cliseului oricarui nationalism, e pusa in miscare toata iscusinta unui vechi maestru.

 

Cam asta e ceea ce apreciez si ceea ce imi ramane dupa ce voi fi uitat cartea pe care deja am uitat-o.

 

Sursa: http://revistacultura.ro