Violată 25 de ani, în pădure, cu perversiuni forestiere

Toată lumea știe cine cioplește de la rădăcină pădurile din Secuime și cine rade codrii descântați de Eminescu. Numele lor sunt arhicunoscute. Până la austriecii de la Schweighofer am avut parte de ungurii noștri. Dar și de românii lor...

Nediscriminat, și în totalitate, reacția autorităților față de scandalul defrișărilor ilegale care a ieșit la suprafață în ultima lună e probă la ipocrizia Guvernului, a Statului în sine până la urmă, care-a stat pe-o molimă și-un cancer fără să facă nimic, mai puțin să capitalizeze pe venitul direct și indirect, din exploatarea forestieră. Aici nu este vorba, însă, despre amoralitatea întregii povești. E despre prostie. Și nu doar despre prostia administrativă. Nu! Despre prostia comunitară. Vă veți întreba ce-au de-a face un reporter și-un psihiatru cu subiectul deforestărilor. Păi au și încă bine! Miezul problemei este, de fapt, psihologia poporului pe care-l partajăm, laolaltă, scriitori și cititori. În chestiunea linșării munților de floră și - inevitabil – avem, cu toții, o contribuție.

Se taie pădurile din sărăcime nu numai din secuime

Se pleacă de la o sumă de dovezi. Cantitatea totală de lemn exploatată în România, potrivit unei anchete publicistice de acum doi ani, ce a folosit date oficiale de la Institutul Național de Statistică, a fost de peste 135 de milioane de metri cubi într-un interval de 10 ani (2002 – 2011). Contravaloarea a aproape 10 miliarde de Euro. Polul de intensitate a tăierilor de lemn a fost în Moldova, în județele Botoșani. Suceava, Neamț și Bacău. Al doilea pol de exploatare îl găsești în centrul țării, în aria care acoperă Alba, Brașov, Covasna, Harghita, Mureș și Sibiu. Din cele 10 zone menționate, de departe observi că – spre exemplu – Covasna e cel mai sărac județ din România. Vecinul – Harghita – e pe locul 29, din 42 de județe în total. Botoșani, de asemenea, este la coada clasamentului, potrivit unor date dintr-o analiză publicată anul trecut de Econtext.

 

Inutilitatea codrului pentru oamenii pădurilor

Ce înseamnă, de fapt, sărăcie, în toate aceste părți nu e doar o expresie a deprivării de bani. Nu e doar sărăcie administrativă. E o sărăcie ubicuu reprezentată, de la vlădică la opincă. Și sărăcia, oriunde pe planetă, înseamnă în cele din urmă două lucruri: prostie omenească prin îndobitocire, și apetitul satrapilor de oportunitate, care transformă zona într-un pașalîc pentru propriul interes.

Vei găsi, în aceeași zonă în care compania X face profit, și nu orice fel de profit ci un mare profit, și oameni pentru care 100 de lei fac diferența între crimă și pedeapsă. Oameni dispuși să-și vândă copilul pentru o bucată de vis, de pâine sau de carne. Nu rareori vie! Oameni pentru care codrul în care trăiesc e o inutilitate, o abjecție, acel loc primitiv din care visează să scape, preferabil într-o casă, preferabil într-o vilă, preferabil cu mașină la poartă.

Acei Strâmbă-Lemne din Secuime

Poveștile care vin dinspre Harghita și Covasna sunt înspăimântătoare. Legăturile, ițele dintre autorități, opulența unora care contrastează cu sărăcia celorlalți nu sunt vreodată suficient expuse, sau suficient privite, de autoritățile de la Centru. Nu de alta, dar ar ridica sprâncene să mergi pe firul legăturilor, al cumetriilor, al raporturilor de nume și prenume pe documente care duc, fir-ar să fie, tocmai la vârful obeliscului. Jos, în mocirla lăsată de tăiatul arborelui, se trăiește de pe azi pe mâine, în timp ce sute de mii de Euro sunt ascunși prin saltele, prin fântâni, pe după icoane și paturi.

Un călător în patria Topliței povestea că impresia lăsată după ce-a cutreierat un pic anticamerele sistemului e similară voiajului prin Congo, Somalia sau Rwanda. Legalitatea defrișărilor e corectată la metru, doi metri, trei metri mai la stânga sau la dreapta. Intră cine trebuie, nu cine vrea. Nu rămâne decât cine se poartă frumos cu gazdele. Și le omenește. Cât timp se practică această omenie cu titlu de peșcheș sacerdoții enclavei trăiesc, liniștiți și își lărgesc sfera de influență. La momentul când cineva comite „aroganța” de-a protesta, sau contesta, se intervine cu brațul militarizat. Braț militarizat înseamnă poliție, procuratură, justiție. Toți sunt prieteni în centrul țării. Toți stau la aceeași masă. Toți și-au botezat copii și și-au cununat finii. Ca într-o ceapă la saramură desfaci, foaie cu foaie, caracterul profund infect al României capitaliste deîndată ce ieși din drumul „european”!

Se taie păduri de un sfert de veac și abia azi ne întrebăm cine a luat banii

Retorta actualului președinte, a omni-prezentului premier, la Armageddon-ul lemnos din România pare, pentru cei care cât de cât mai umblă și prin afara propriilor palate, desprinsă dintr-o suavă snoavă de adormit copiii. Înainte de-a judeca vinovăția prin lege a unora, sau altora, poți propune, răspicat, că primordial culpa aparține celor care astăzi remarcă jaful!

Jaful nu l-am făcut noi, sau voi. Jaful l-au comis ei, l-au mascat și l-au fiscalizat cei care astăzi, sub presiunea găurii vizibilă din spațiu pe munții României nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le pute. Aceiași oameni care se uită, zâmbind, la inundațiile primăvăratice, la închiderea drumurilor iarna la primul viscol, la schimbările de climă locală, la tot ce urmează din tăierea deșănțată a pădurilor și-apoi mai pompează niște bani în facerea de autostrăzi sau praznicul unei noi biserici ori catedrale.

 

Cauza nesiguranței naționale este nesimțirea națională

Nu există cuvânt în limbă de om, fiară sau copac care să exprime sila deja cotidiană față de iresponsabilii frumoși ai țării. Aleșii. Acei aleși care sunt poftiți, cuviincios, astăzi, să înceapă un lung, prea lung amânat proces de reparație. Unde reparația nu înseamnă reîmpădurire. O pădure nu crește, ca electoratul, peste noapte. Și cu siguranță nu iese la socoteală, ca la referendum, dacă numeri și copacii morți, dispăruți sau pur și simplu plecați în străinătate.

Spre știința președintelui Johannis, tăierea vrăjmașă a pădurilor nu e parte a siguranței naționale. Este – psihologic – efectul nesiguranței naționale. Și, finalmente, o chestiune de nesimțire națională. Care nu e foarte sigur că s-ar putea vreodată dezbate în Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Știm, în schimb, că vocile ziariștilor, ONG-urilor și societății civile în general au fost ignorate, cu bună știință de politicieni. Unde dumneavoastră, domnule președinte reprezentați instituții, efemer, cât timp aveți mandat de la prostime să o faceți. Nepăsarea multora n-are voie să rămână un argument pentru permanența ei în fiecare structură, compartiment sau organizație. Am primit o țară, acum 25 de ani, în genunchi, de la un dictator. Lăsăm o țară în țărână copiilor noștri. Și, după voi, potopul.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru

Mihnea-Petru Pârvu este reporter