70 de vieţi într-una singură!

 

Dorian OBREJA

 

În urmă cu 67 de ani, când se năştea, la Bârlad, probabil că nici unul dintre părinţii săi nu se gândea că ivirea lui pe lume va prilejui, simbolic, existenţa, într-un spaţiu miraculos, e vorba de cel al scenei, a aproximativ 70 de personaje - acesta fiind numărul rolurilor interpretate de-a lungul a peste patru decenii, echivalentul, nu-i aşa?, a unei vieţi, în care cel la care mă refer a trăit şaptezeci!

Cu certitudine, ursitoarele sale nu au fost din rândul celor obişnuite, ci chiar din stirpea binecuvântată a muzelor, începând cu Melpomene (a tragediei) şi Thaliei (a comediei), continuând cu Caliope (a poeziei epice şi elocvenţei), Euterpe (a poeziei lirice) şi încheind cu Erato (a elegiei şi a poeziei erotice).

Poate nici mai tîrziu, copil şi în prima parte a adolescenţei, Constantin Avădanei – căci despre el este vorba în aceste rânduri – nu bănuia şi nu ştia unde va duce drumul său în planul profesional. Undeva, cândva. însă, s-a produs un declic. Incontestabila sa înzestrare cu harul actoricesc s-a întâlnit, mai mult ca sigur, pe parcursul vizionării vreunei piese de teatru, cu acţiunea catalictică a chemării irezistibile a artei interpretării, a dorinţei de a exista ca „oglindă a spectatorilor” (expresia fiind definiţia sa despre actor).

Aşa se face că dânsul şi-a luat zborul în lume, pentru a ajunge să construiască lumi. A plecat dintr-un târg de provincie tocmai în capitala ţării (acolo unde, se spunea şi se dovedea, cel puţin în câteva planuri, se şlefuiau diamantele...), a înregistrat un prim succes „interpretând” rolul candidatului la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematiografică „I.L. Caragiale”. Rolul candidatului admis! Şi privilegiat de a fi repartizat la clasa unor profesionişti de excepţie, precum regizorul şi profesorul de actorie Moni Ghelerter şi actriţa & regizoarea Zoe Anghel-Stanca.

După absolvire, în 1977, Constantin Avădanei s-a întors de unde plecase – dar altul! Ca actor la Teatrul „V.I,Popa” din Bîrlad, unde cunoaşte şi primele succese, atât la public, cât şi în rândul criticilor de specialitate, încununate cu un premiu de intepretare în 1981.

Acelaşi an mai înseamnă şi despărţirea de teatrul din Bârlad. Era, probabil – fără ca asta să însemne nimic ofensator pentru instituţia amintită – o „haină” prea mică pentru un talent care avea nevoie de o scenă mai mare pentru a-şi pune în valoare toate datele şi a străluci (o singură dovadă fiind obţinerea, în 1984, a unui nou premiu). Şi care altă scenă putea fi mai potrivită decât aceea a Naţionalului ieşean? Aici, din anul venirii şi până de curând, aproape că nu a existat stagiune în care el să nu fie distribuit într-un nou rol – pe fiecare interpretându-l cu dăruire şi făcându-l memorabil.

În urmă cu un deceniu, Constantin Avădanei afirma, într-un interviu, că „este optimist în privinţa viitorului teatrului”. Cred că şi acum se situează sub acelaşi semn, măcar dintr-un motiv subiectiv: una dintre marile realizări ale vieţii din afara scenei, fiul său, Alexandru, îi continuă tradiţia actoricească.

P.S. La mulţi ani!, cu anticipaţie, pentru 27 mai, ziua lui de naştere...