Aplauze şi lacrimi de crocodil

Moţiunea de cenzură a pesediştilor a trecut. Pentru cine s-a nimerit în faţa televizoarelor fără a urmări subiectul care frământă minţile comentatorilor de o săptămână încoace ştirea că a căzut Guvernul părea mai degrabă un motiv de sărbătoare în Parlament: aplauze şi zâmbete aruncate în tabăra celor care au votat pentru moţiune, tristeţe şi lacrimi de crocodil în rândul celor câţiva care au avut curajul să-şi asume o altă opţiune. Restul aproape că nici nu contează, câtă vreme au preferat să stea şi să comenteze de pe margine.
Şi mai interesante sunt comentariile apărute în spaţiul public odată cu acest vot: zi neagră pentru democraţie, PSD a pierdut majoritatea... Care majoritate? 240 de voturi „pentru” şi 10 împotrivă poate fi considerat sau nu sprijin politic? Cât priveşte ziua neagră pentru democraţie, chiar nu cred că putem merge chiar atât de departe. Nu mai departe de două săptămâni în urmă, britanicii s-au prezentat la urne în urma unor alegeri anticipate convocate de un premier care avea deja o susţinere politică în Parlament. Chiar dacă nici la momentul de faţă susţinerea pentru acesta nu este una confortabilă în Parlament, Theresa May şi-a asumat acest risc, pentru a vedea cu cine merge mai departe în negocierile pentru Brexit. În România, nu s-a ajuns însă până aici. Aceasta deşi, în decursul timpului, astfel de încercări au mai existat. Să ne aducem numai aminte de perioadele în care Traian Băsescu dorea anticipate din două în două luni, doar pentru a scăpa de soluţiile imorale pe care tot el le arvunise în sprijinul lui Emil Boc.
Astăzi, un Guvern care nu mai avea sprijinul politic a fost demis şi trebuie înlocuit cu altul. Din acest punct de vedere, nu ştim cine este mai de condamnat: un premier care se ţine cu dinţii de scaun bazându-se doar pe zece voturi, cum s-a văzut ieri, sau un partid care doreşte să-şi pună în aplicare un program de guvernare, bun sau rău, după ce a câştigat nişte alegeri? Dar, cum România nu e Marea Britanie, la fel, nici predictibilitatea instituţională nu poate fi aceeaşi. Bunăoară, nimeni nu a contestat rolul Theresei May de a fi însărcinată cu formarea guvernului, în ciuda lipsei unei majorităţi clare după numărătoarea voturilor. Se va întâmpla acelaşi lucru în România?
Deşi la acest moment pesediştii au motiv să jubileze, cărţile Puterii deja nu se mai află în mâna lor. Astfel, dacă la câştigarea alegerilor preşedintele statului poate lua în calcul discuţii cu partidul care a obţinut cele mai multe voturi în alegeri, de această dată vorbim despre un partid care şi-a dinamitat propriul guvern şi care, chiar cu o majoritate stabilă la vot, şi-a pierdut o parte din propriii susţinători. Prin urmare, ne putem aştepta ca preşedintele Klaus Iohannis să scoată din joben o propunere de premier care să nu fie chiar pe placul pesediştilor. Iar exemple în acest sens am mai văzut în ultimii 12 ani. Ce s-ar întâmpla, bunăoară, dacă preşedintele l-ar numi tot pe Sorin Grindeanu ca premier desemnat cu formarea guvernului? De asemenea, nu este exclus ca, până luni, să mai „defecteze” şi alţi parlamentari din fostul arc guvernamental, iar în Parlament să se contureze o nouă majoritate. Matematic, voturile din toamnă nu prea ar face posibil acest lucru, însă în politică, mai ales în cea românească, multe se pot întâmpla.
Să sperăm însă că weekend-ul ce va urma şi jocul negocierilor vor aduce României soluţia de care are nevoie pentru a ieşi dintr-o criză care, din multe puncte de vedere, a fost una strict gratuită. Cine va câştiga din aceasta? Cu siguranţă, nu românii.