Atelierul de prins curaj

 

M-am întrebat de multe ori de ce în şcoală se vorbeşte mult prea puţin despre cum să scăpăm de frici, de angoase, de timiditate. De ce nu se fac ateliere de prins curaj, de care mulţi copii ar avea o imensă nevoie? Dacă aş fi ministrul Educaţiei, aş preda astfel de cursuri încă de la clasa pregătitoare. Am mai vorbit despre asta şi uite că revin cu acest subiect fiindcă este important nu numai să trăim, ci şi cum creştem şi cum trăim. I-aş învăţa pe copii mecanismele gândirii, cum se formează şi se îndeplineşte o dorinţă, cum pot să fie eroi în viaţă şi cum pot evita situaţiile care i-ar putea destabiliza ori ce este important să facă atunci când barca vieţii lor este în derivă. Aşa poate s-ar evita tot felul de necazuri, dorinţele ar deveni doar consecinţe ale acţiunilor zilnice, iar viaţa din jurul nostru ar fi normală. Sau măcar s-ar apropia de un optim.

Ori de câte ori îi întrebi ce mai fac, cei mai mulţi români se plâng. Ba n-au bani, ba sunt bolnavi, ba s-au certat cu rudele ori copiii au uitat de ei, motive sunt berechet. Şi dacă nu au inventează, că este musai să se plângă. Victimizarea este aproape o stare de fapt şi o regăseşti la majoritatea celor din jur. Îi şi vezi după atitudine, nu este nevoie să deschidă gura. Spatele uşor adus în faţă, ochii în podea ori furişaţi în lateral, în căutarea unui veşnic auditoriu căruia să îi arunce toate emoţiile refulate şi pe care nu ştiu deloc să şi le asume. Mai pe româneşte, nu ştie să se crească pe sine fiindcă nu se cunosc. Cei bătrâni aşa au trăit, ei fiind produsul unui regim totalitarist. Nu au cunoscut alt stil de viaţă, au făcut mereu ce li s-a spus, nu au avut drept la opinie, nici n-au ştiut că ar putea avea aşa ceva, nu au cerut niciodată drepturi fiindcă termenul le era străin. Mă rog, aşa le-a fost lor viaţa. Copiii lor, astăzi oameni mari, le moştenesc obiceiurile. Unii au învăţat să-şi fie proprii stăpâni, alţii îşi duc amărăciunea mai departe şi, mai rău, împroaşcă totul în jur cu venin. Pentru ei, şeful este mereu duşman, fratele este persoana care îi sufocă, autorităţile sunt mereu împotriva lor. De fapt, ei se luptă cu ei înşişi şi continuă să ciugulească aceeaşi rană care le permite să se plângă şi să-şi trăiască statutul de victimă.

Cu astfel de oameni nu veţi reuşi să faceţi nimic niciodată – nici afaceri, nici colaborări, nici măcar o petrecere.

Mai sunt şi români care vor şi ştiu să fie fericiţi şi au vrut să înveţe singuri aceste lecţii, i-au învăţat şi pe cei mici secretul unei vieţi frumoase. Prima condiţie este să îţi doreşti să ai un plan de viaţă, apoi să-l scrii şi să-l urmezi îndeaproape, cu ajustări doar când lucrurile merg tare prost. Fără dorinţe nu există progres, nu există viaţă mai frumoasă şi nici trai mai bun. A doua condiţie este să renunţi la orgolii şi să-ţi vezi doar de drumul tău, să îţi dai lecţii doar ţie şi să iei note maxime la orice examen al destinului. Astfel vei reuşi să te transformi din consumator în inovator, statut din care cu siguranţă nu vei mai avea gânduri de suicid (tocmai ce-am aflat că românii sunt printre cei mai pesimişti europeni) şi nici nu vei arunca bombe în standul cu reviste umoristice.

Lipsa de echilibru emoţional naşte monştri, iar dacă ne uităm în jur ne îngrozim. Se întâmplă uneori să trecem prin situaţii foarte grele şi poate să credem că lumea s-a sfârşit, dar dacă avem o fundaţie bună, ne vom regăsi mereu Nordul personal şi-l vom urma fără frică. Spaima ucide mintea, fărâmiţează sufletul şi distruge totul în jur. Dar lecţia asta nu se învaţă (încă) la şcoală, ci mult mai târziu, când ne trezim corigenţi la viaţă.

Maura ANGHEL