Băi, care mi-ai şutit internetul?

Mi-am făcut şi impus, de bună voie, o regulă în a nu scrie despre problemele personale. Orice persoană, însă, înainte de a fi jurnalist, este om, dar jurnalistul e şi el om. Deci, cum aşa de adevărat spunea Terentiu, „homo sum, nohil humani a me alienum pluto” – pe limba noastră „sunt om şi nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e străin”. Aşadar, ca orice regulă, şi cea de mai sus are excepţii, iar abaterea de la ea e motivată şi de credinţa că, din păţanii personale, putem trage concluzii generale...

V-am mai spus – dar nu era obligatoriu să ţineţi minte – că locuinţa mea, şi de iarnă, nu doar de vară, e la ţară.

Aici, din unele puncte de vedere, este, indiscutabil, mult mai bine ca la oraş. Pentru că, vorba lui Toma Caragiu, „linişte, aer curat”, dar şi relaţiile interumane sunt mult mai apropiate şi mai naturale, dat fiind că oamenii se întâlnesc şi vorbesc, nu se „feisbucesc”. Să mai spun şi cum se văd, de la ţară, căderile de stele din august?

Din alte puncte de vedere, cel puţin unde locuiesc eu – este exact ca la oraş, adică am asfalt, sunt racordat la gaz metan, apă potabilă, canalizare, telefon fix şi internet. Mda, de fapt, e aproape ca la oraş. Asta pentru că, timp de o săptămână, n-am avut acces la ultimele două utilităţi menţionate. Cum fusese o furtună, în prima zi nu m-am alertat prea tare, ziceam că se va rezolva. Mai ales că, dând telefon – normal, de pe mobil – la compania care îmi furnizează utilităţile cu pricina, am fost asigurat că va veni o echipă, „dacă nu mâine, peste vreo două zile”. Hm! A trecut şi mâine, au mai trecut şi cele două zile, şi nici picior de echipă. Alte – multe – apeluri la companie, de unde, foarte greu, am reuşit să aflu că: 1. iniţial, cablul fusese rupt de către un camion cu gabarit depăşit; 2. ulterior, cablul rupt fusese şutit de către un băştinaş (nu cred că pentru a-şi face cont pe o reţea de socializare, ci, mai degrabă, pentru a-şi priponi vaca sau calul); 3. pe moment, firma nu avea cablu disponibil, aşa că refacerea conexiunii putea dura vreo săptămână. Şi cam aşa a şi fost!

Acuma, bănuind că suntem într-o ţară civilizată şi într-un stat de drept, am şi eu nişte întrebări. Dintre care cea mai blândă este: de ce oare şoferii de pe camioane nu cască ochii pe unde merg? Încă mai mult m-ar interesa să ştiu de ce compania furnizoare de utilităţi: 1. răspunde foarte greu la apeluri; 2. n-are cablu de rezervă; 3. n-a catadicsit să mă anunţe când a fost remediată defecţiunea şi nici să-şi ceară scuze pentru inconveniente. Dar, mai ales, aş vrea să ştiu ce fac organele de ordine. Aştept cu nerăbdare să descindă o echipă de „mascaţi”, să-l captureze pe infractorul care ne-a lipsit – pe mine, dar şi pe mulţi alţi consăteni – nu de o banală bucată de cablu, ci de ceea ce nu este exagerat să numesc „legătura cu lumea”! Să-l captureze şi să-l imobilizeze, dacă n-au cătuşe, chiar cu firul şutit...

Peste toate, cea mai însemnată întrebare: ştie cineva când vom ajunge şi noi, cei din această ţară, în secolul XXI?