Blestemul bătrâneţii şi al nepăsării

 

 

 

Pe când eram copil am citit o poveste în care un tânăr era întrebat când ar vrea să primească răsplata pe care o primise de la Divinitate. „La bătrâneţe, a răspuns, atunci când nu voi mai putea munci, când cu toţii mă vor fi uitat şi când doar pentru Dumnezeu voi mai înseamna ceva”. Răspunsul încă mă urmăreşte şi, din păcate, de multe ori îi dau dreptate eroului din poveste.

Un caz petrecut nu demult în localitatea botoşăneană Podriga merită pe deplin un astfel de deznodământ, dar, din păcate, lucrurile stau tocmai pe dos. Bătrânii internaţi într-un sanatoriu de boli nervoase au ajuns la mila comunităţii din cauza Direcţiei de Sănătate Publică, ai cărei inspectori zeloşi au retras avizul de funcţionare. Motivul – apa nu ar fi bună de băut. Urmarea – Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate a stopat finanţarea de mai bine de o lună şi jumătate. Consecinţa – nu mai sunt bani nu doar pentru medicamente şi plata salariilor angajaţilor, ci şi pentru mâncare.

Prefectul, om bun, a tot povestit în stânga şi în dreapta, a bătut calea pe la ministere, a cerut ajutor şefilor săi de la Guvern şi a primit ceea ce primi majoritatea dintre noi de 26 de ani – promisiuni că tot cazul va fi analizat! În timp ce promisiunile se tot adună pe la telefoane şi emailuri, oamenii din sanatoriul de la Podriga rabdă de foame şi de sete. Sătul să tot aştepte, prefectul a făcut o campanie publică şi a adunat de mâncare pentru bolnavi, iar pachetele au ajuns ieri în bucătăria sanatoriului.

Oameni buni, voi, cei de la Direcţia de Sănătate Publică, de la Casa Judeţeană de Asigură şi de la Guvern, voi aveţi măcar o fărâmă de suflet? Vă pasă cât de cât de cei aflaţi în necaz? Cum să-i lăsaţi flămânzi pe bolnavi? Ce-ar fi dacă rolurile s-ar inversa, dacă cei de la Podriga ar avea peste noapte puterea de a vă tăia vouă lefurile şi de a vi le oferi după bunul lor plac? Sau dacă noi toţi, cei care trimitem specialişti la conducere, la Bucureşti, am avea într-o zi puterea de a vă lăsa fără niciun leu şi să nu vă dăm niciun orizont de aşteptare? Un astfel de scenariu sigur nu ar fi posibil, dar sunt posibile alte metode de a vă arăta că treaba voastră este să aveţi grijă de oameni, nu să-i condamnaţi la foame – spre exemplu, să nu vă mai aleagă nimeni în nicio funcţie niciodată, să nu vi se mai acorde niciun fel de atenţie, să fiţi total ignoraţi şi singurile discuţii să le purtaţi cu ceea ce ar trebui să se cheme conştiinţa voastră. Iar la bătrâneţe singurul ajutor pe care să-l primiţi să fie într-un sanatoriu lăsat fără nicio finanţare...

Maura ANGHEL