Blestemul lui „noi am rămas în urma tuturor neamurilor” ne va însoţi mereu? (I)

  Dorian OBREJA

În ciuda încărcăturii dramatice a întrebării din titlu, îndemnul meu, după parcurgerea celor două episoade ale mini-serialULUI, ar fi să nu devenim mai pesimişti decât suntem. Ci, dacă se poate, mai realişti, şi, îndeosebi, pentru a utiliza un termen extrem de sugestiv, mai proactivi – faţă de ipostaza noastră actuală, în care, în cel mai bun caz, ne manifestăm reactivi, dacă nu dăm dovadă de indiferenţă.

Trei sunt motivele pentru care adresez acest îndemn,

Primul constă în speranţa că poate nu e dracul chiar aşa negru; dar şi de ar fi, în lupta cu necuratul e de preferat să-l omorâm noi, decât să-l lăsăm a ne ucide dânsul.

Al doilea, că situaţia românilor nu este, cu certitudine, una singulară (deşi are particularităţile ei, dar să nu mergem până la detalii). Mergeţi în Franţa, SUA ori Germania şi veţi constata, şi în paginile presei, dar şi în comentariile simplilor cetăţeni de pe acolo, că există nemulţumiri nu similare, dar asemănătoare cu ale noastre – la adresa guvernărilor, politicienilor ş.a.m.d.

În fine, al treilea, dat fiind că, şi în acest caz, din păcate, putem spune şi „nu e nimic nou sub soare”, dar şi „cine nu învaţă din greşelile istoriei este condamnat să le repete”.

Rândurile celor două episoade sunt, prin urmare, dedicate argumentării acestui al treilea element.

Săptămâna trecută, mai precis pe 7 februarie, a fost ziua de naştere a lui Dinicu Golescu, care a venit pe lume în 1777. Personajul a rămas în istoria noastră îndeosebi ca autor al primului jurnal-ghid de voiaj produs de cultura română. E vorba de cartea „Însemnare a călătoriei mele...făcută în anul 1824, 1825, 1826”, descriind periplul efectuat în acest interval în Elveţia, Austria şi Italia. Pe parcursul peregrinărilor, Dinicu Golescu a sesizat – cu mirare şi naivitate, ceea ce creşte gradul de credibilitate - diferenţa (de fapt înapoierea noastră) faţă de ţările vizitate, în mai toate domeniile, adică şi în economie, şi în societate, şi în educaţie, şi în cultură. După ce descrie ceea ce caracterizează ca fiind „minuni” ale statelor prin care a călătorit, autorul formulează o concluzie de două ori gravă. O dată, prin adevărul trist conţinut, iar, pe de altă parte, parcă situând-o sub semnul unei profeţii, căci actualitatea ei este, din nefericire, incontestabilă. Concluzia cu pricina susţine: „învederat lucru este că noi am rămas în urma tuturor neamurilor”. Dinicu Golescu nu se mulţumeşte la a constata, ci procedează la o severă – însă dreaptă – critică a societăţii româneşti, precum şi la lansarea unui apel (care, şi el, rămâne de actualitate): „vremea este a ne deştepta”.

Apelul, însă, nu a fost receptat. Dovada şi motivele? Şase decenii mai tîrziu, un ziarist nota, printre altele:”nu contestăm că averile s-au înmulţit în România, numai că nu în mâinile românilor”;”arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloformiza cu utopii demagogice”; „trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român”, „popor românesc...veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au dus la slăbiciune”. E suficient să precizez că ziaristul cu pricina nu era altul decât Mihai Eminescu!