Buburuza Mia printre roboţii prezentului

Dragă cititorule,
Află că sunt sănătoasă, ceea ce îţi doresc şi ţie!

Adun amintiri după o vacanţă petrecută printre dealurile Bavariei... Acolo, printre pădurile dintre Nürnberg şi München a apărut pentru prima dată buburuza Mia. Ca orice personaj de poveste, această roşcată înaripată avea o putere magică: ea le arăta celor din jur care le sunt darurile. Asemeni broscuţei din Maria Mirabela, mulţi dintre semenii buburuzei zic despre ei că: „Nu sunt buni la nimic“. Dacă printre ei ar veni Zâna Pădurilor ar spune răspicat: „E o minciună de-ngheaţă apele!“, iar timpul s-ar opri. Rostul Miei era să-i ajute pe oameni să-şi recunoască darul.

În călătoria ei, buburuza a poposit în această vară şi într-o poveste ce părea acum câţiva ani demnă de cărţile SF, însă acum e un prezent care ar trebui să dea de gândit. Între două bătăi din aripile pistruiate, Mia a ajuns în unul dintre terminalele Aeroportului din München. Acolo, sute de oameni încercau să obţină un loc într-unul dintre avioanele care decolau la fiecare 5-10 minute. Numai că, de data asta, ca într-o realitate paralelă, oamenii nu mai erau ajutaţi de alţii asemeni lor să ajungă la porţile securizate, ci toate operaţiunile erau făcute chiar de călători în faţa unor automate. Unii dintre ei, stingheri, petreceau zeci de minute ca să-şi dea seama pe ce parte să scaneze documentele de călătorie sau cum să-şi cântărească bagajele. Într-un final mai toţi ajungeau la poarta de verificare cu bilete în mână, dar asta necesita timp, iar senzaţia unei întâlniri cu o lume a roboţilor era stânjenitoare.

Nicăieri buburuza Mia nu s-a simţit mai străină decât acolo, printre automatele în faţa cărora nu puteai să zâmbeşti ori să ridici vocea a iritare, pentru că ele rămâneau indiferente la bucuria ori nervozitatea oamenilor care tastau asemeni unor viitori roboţi după indicaţiile de pe ecran. A înţeles că acel loc este preambulul unei alte lumi, una rece, exactă, în care greşelile, ca şi izbânzile, sunt taxate corespunzător prin absenţa sau prezenţa unui cod de bare de acces spre următorul zbor.

Lumea aceea din sticlă şi roboţi a făcut-o pe Mia să-şi lase aripile în tăcere pe una din genţile roz ale unei fetiţe împletite. Micuţa aştepta alături de mama ei la rândul din faţa unuia dintre automate. Ducea după ea o carte mare, verde, cu poveşti s-ar zice nemuritoare. Mama era uşor iritată de situaţia inedită de a interacţiona cu un robot, în schimb fetiţa, de fiecare dată când rândul înainta, continua şi ea povestea. Citea mai mult imaginile dintre coperţile greoaie, însă sclipirea din ochii ei a făcut-o pe Mia să tresare. A recunoscut în micuţă dorinţa de a continua povestea, de a trece prin toate etapele de maturizare puse în calea personajelor, ca la final, povestitorul să-şi prezinte formula magică de încheiere: „Şi au trăit fericiţi..“.

Mia a înţeles că oamenii, indiferent de prezenţa sau absenţa roboţilor, vor duce după ei, asemenea fetiţei împletite, cartea cu poveşti a lumii. Uneori, între coperţi apar istorii de groază, ca atentatele puse la cale peste tot prin lume, alteori vor fi poveşti de disperare ca ale mamei care şi-a luat cu ea, sub roţile grele ale trenului, toţi pruncii. Poveşti care arată criza în care se află umanitatea. Alteori vor fi istorii ale celor care descoperă remedii ce salvează milioane de vieţi, ale celor ce vor să lase în urma lor o lume mai bună. În tot acest iureş de poveşti, Mia ştie că din inima acestei lumi nu vor dispărea niciodată bucuria şi iubirea!