Ce popor...

Despre foarte tânăra generaţie, care „vine puternic din urmă”, se spune, cu o serie de (deja) clişee, că este „cam aeriană”, crescută virtual, în faţa calculatorului - maşinărie din care îşi extrage majoritatea subiectelor de discuţie: jocuri, chat-uri, site-uri, reţele de socializare etc.

La şcoală, lecţiile sunt şi ele animate de computer, printre achiziţiile strict necesare oricărei clase numărându-se şi retroproiectorul, ca să se vadă până în ultima bancă. Chiar şi gramatica şi literatura sunt studiate prin intermediul unor găselniţe moderne, care să-i „tragă de atenţie” pe elevii bombardaţi cu informaţii.

Spre deosebire de „epoca de aur”, în epoca internetului, un text studiat la şcoală poate atrage ca temă pentru acasă vizionarea unui film, accesarea unui link în care o editură sau alta prezintă, după caz, „matematici distractive” sau „religia pe înţelesul celor mici”. A opri un copil să utilizeze computerul e ca şi cum l-ai pedepsi aşezându-l în genunchi, pe coji de nuci, la colţ – măcar că povestea aceasta era veche şi pe vremea mea! Aşa încât, vrând-nevrând, generaţia internet se formează sub ochii noştri. Din păcate, am spune uneori, dar în foarte multe cazuri – din fericire.

Într-un astfel de moment, cu laptopul deschis în faţă şi auzind, pentru a nu se mai ştie câta oară, expresia „pe timpul lui Ceauşescu”, reprezentantul nostru în forurile tinerei generaţii, copilul de nici 10 ani, a avut o reacţie promptă: a tastat „Ceauşescu”, iar eu aşteptam cu emoţie să văd rezultatul căutării şi, mai ales, opţiunea sa pentru una sau alta dintre numeroasele „trimiteri”. Sincer, îmi era teamă de filmul de la „ultimul Crăciun” al dictatorului şi al consoartei sale, dar am avut noroc: opţiunea a fost pentru „Ceauşescu – discurs”.

„Dar ce ştii tu despre Ceauşescu?”, întreb fără mari speranţe. „Ştiu că era ciudat”, vine răspunsul, interesant, dar insuficient. „Adică...”, încerc să alimentez fără să influenţez, fie şi din intonaţie, răspunsul. „Nu vă dădea portocale, când eraţi mici”. Da, cam asta cred că e esenţa! Am fost extrem de mulţumită de răspuns, poveştile mele despre cozile la portocale au ajuns, totuşi, undeva...

Începe filmul, recunosc vocea stridentă de la Telejurnal, îmi amintesc vreo trei mii de lucruri în acelaşi timp şi chiar mă ia un pic urâtul, aş vrea să-i zic să închidă... Copilul însă se amuză: spune că i se pare foarte comică asemănarea dintre fostul şi actualul preşedinte, şi începe chiar să gesticuleze (deh, nu degeaba am plătit cursurile de teatru...). Când cadrul se mută pe mulţimea care agită portrete cu Nicolae şi Elena Ceauşescu, exclamă scurt şi cuprinzător: „Ce popor urât!”. Aici, recunosc, mi-a cam pierit cheful de râs. Cred că se referea la mulţime, totuşi! Zic: bine că acum e frumos! Oricum, în ultima vreme, mă îngrozesc auzind, cu o frecvenţă aproape zilnică, în autobuz, pe stradă, la piaţă sau aiurea, oameni care strecoară câte un „înainte era mai bine”... Poate măcar ăştia micii or vedea altfel lucrurile!