Cea mai gravă criză a României este cea de lideri!

După cum subliniam în urmă cu o săptămână, un bilanţ al celor întâmplate pe scena politică autohtonă nu este câtuşi de puţin a oferi satisfacţii. Ba chiar, dacă este să fim foarte sinceri – şi foarte obiectivi, în acelaşi timp, fără partizanate şi simpatii ori antipatii nefondate pe argumente temeinice – acest bilanţ este unul întristător, pentru perioada despre care e vorba, şi unul îngrijorător, pentru consecinţele ce vor fi înregistrate în perioada care urmează.
România se confruntă, actualmente, cu una dintre cele mai grave crize din istoria sa. Nu economică sau de altă natură în primul rând, ci cu una de la care pleacă toate celelalte – aceea de lideri (şi la nivel de partide, dar mai ales în importantele funcţii publice).
Privesc, selectiv, la lista prim-miniştrilor care au făcut ceva pentru această ţară şi cărora această datoare măcar recunoştinţă şi neuitare, dar, nu în cele din urmă, şi cu mobilizarea forţelor societăţii pentru ca în această demnitate să ajungă urmaşi vrednici ai celor pe care îi voi aminti: Barbu şi Lascăr Catargiu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Ion I.C. Brătianu, Dimitrie Sturza, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga...
Chiar şi după 1990, în fruntea executivelor au ajuns, e drept, mai mult ca excepţii de la regula instaurată între 1945 şi 1989, specialişti în domeniile lor – de importanţă pentru conducerea unui guvern!, cum ar Nicolae Văcăroiu, Theodor Stolojan, Mugur Isărescu, Adrian Năstase.
Din păcate, în perioada comunistă, au fost instalaţi, cu obstinaţie, yesmeni, precum Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer, Manea Mănescu, Ilie Verdeţ, Constantin Dăscălescu, urmărindu-se, cu prioritate, executarea întocmai şi la timp a genialelor indicaţii date de către el lider maximo, indiferent că numele acestuia era Gheorghe Gheorghiu-Dej sau, mai ales, Nicolae Ceauşescu.
Ultimul sfert de veac prilejuieşte, din nefericire, consemnarea la continuarea nefastei tradiţii mai sus amintite, cu oameni paraşutaţi în vârful executivelor pe tot soiul de alte criterii decât cele care ar fi trebuit, prevalând politicul în dauna profesionalismului, începând cu Petre Roman, continuând cu Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mihai Răzvan Ungureanu, Victor Ponta sau Dacian Cioloş, exemplul cel mai elocvent al supunerii oarbe faţă de „şef” fiind reprezentat de către Emil Boc. Când unii dintre aceştia, cum au fost Victor Ciorbea, Radu Vasile şi, mai ales, Călin Popescu Tăriceanu, au încercat să gândească, vorbească sau acţioneze altfel decât se făcea la Cotroceni, ori au fost ejectaţi, ori s-au declanşat războaie din care a avut de pierdut ţara, indiferent cine a câştigat în plan politic.
Neînvăţând nimic, dar absolut nimic din lecţiile ultimului pătrar de secol, politicienii de azi continuă încercările de a propune/impune oameni de paie ori de a genera, amplifica şi întreţine conflicte care dăunează în mod grav sănătăţii României în toate domeniile şi la toate nivelele. Din păcate, dacă există o lege a responsabilităţii ministeriale (că nu e respectată şi nu am văzut pe nimeni tras la răspundere pentru încălcarea ei), lipseşte una în privinţa responsabilităţii politice. Drept care profeţia pentru viitor nu se află deloc sub auspicii bune...