Copiii noştri speciali

 

 

Maura Anghel

Nu mi-a plăcut niciodată lecţia spartană prin care copiii născuţi cu unele deficienţe erau înlăturaţi. Dacă i se descoperea cea mai mică malformaţie, copilul era aruncat în prăpastia Kaida din Munţii Taygetos... Istoria a omis să spună dacă statul spartan, prin Regele Lycurg care a impus aceste legi aspre, le-a împiedicat şi pe mame să-şi plângă pruncii şi oare cum ar fi putut să facă asta? Să le oprească lacrimile sau le usuce cu şervetul înroşit de sânge?

Orice părinte îşi doreşte ca micuţul lui să crească într-o lume bună şi frumoasă, să ajungă om mare, înţelept, chivernisit, dar uneori planurile lui Dumnezeu sunt altele. Se întâmplă, în ultimii ani din ce în ce mai des, ca mulţi prunci să vină pe lume cu dizabilităţi, cu boli trupeşti, cu deficienţe, cu handicapuri care cu greu le vor permite să aibă o viaţă normală, adică să fie independenţi. Se vorbeşte tot mai mult despre numărul mare al copiilor cu autism, al celor cu sindrom Down, cu tetrapareză spatică şi câte şi mai câte. Cauzele sunt cunoscute mult prea puţin, mai ales în cazul celor cu autism. Odată ce micuţul a plâns pentru prima oară la pieptul mamei va fi legat de ea pentru tot restul vieţii. Sufleteşte, va fi imposibil să-i desprinzi vreodată şi, în unele cazuri, nici măcar social nu este posibil.

Statul român pare-se că aplică, fără să ştie, legea spartană. Pentru copiii speciali nu prea sunt legi care să-i ocrotească. Ei primesc un sprijin financiar infim, cât prevede o pensie de handicap pentru astfel de situaţii, şi unele ajutoare legate de o alocaţie de hrană şi cam atât. Cei care dovedesc anumite abilităţi pot merge în învăţământul de masă, restul în şcolile speciale, mult prea puţine. Asociaţiile neguvernamentale care îi au în grijă (nu pe toţi) trăiesc din donaţii şi din firimiturile scăpate de pe la primării. Se zbat zi de zi să ofere ajutor, să plătească terapii, să fie alături de aceşti copii cu care soarta nu a fost deloc blândă. Părinţii, la rândul lor, se roagă pentru sănătate temându-se că, odată ce vor pleca alături de îngeri, copiii lor vor fi aruncaţi prin colţurile societăţii. În România nimeni nu pare să aibă nevoie de ei, deşi mulţi au abilităţi şi ar putea munci în diferite ateliere. Statul a oferit ajutor firmelor care angajează persoane cu dizabilităţi, însă rareori se regăsesc pe statele de plată.

Privind la ei am impresia, uneori, că trăiesc pe marginea prăpastiei spartane în care erau aruncaţi cei despre care regalitatea credea că nu pot fi de folos. Dacă priveşti la ţările civilizate poţi vedea că pentru ei există centre specializate, că sunt şi locuri de muncă, vezi cum se bucură când sunt valorizaţi şi se simt utili. Copiii speciali ai României nici măcar date statistice nu sunt fiindcă nu există registre naţionale în care să fie înscrişi. Sunt doar evidenţe pe la direcţiile de protecţie a copilului, dar nu sunt complete.

Pentru ei şi pentru părinţii lor timpul trece cu o viteză mult prea mare şi fiecare secundă aduce o întrebare la care, deocamdată, statul nu are răspuns – „Ce se va întâmpla cu ei când noi nu vom mai fi?”. Până atunci, se bucură să fie împreună şi să le mulţumească tuturor celor care sunt alături de ei, aşa cum au făcut ieri copiii cu Sindrom Down, la aniversarea zilei mondiale a afecţiunii care îi face să fie speciali.