Copiii sărmani ai României

Dragii mei prieteni de pretutindeni, astăzi vă invit să facem împreună un exerciţiu simplu, dar care poate nu vi se va părea a fi chiar uşor. Vă invit să vă imaginaţi că astăzi este ziua voastră şi că în loc de daruri, toţi cei care vă cunosc vă vor trimite fie păreri de rău că nu au avut bani pentru cadouri, fie o listă a lucrurilor care nu le plac la voi, fie cea mai recentă metodă de a plânge pe umărul celuilalt ori o retrospectivă a tuturor greşelilor pe care le-aţi făcut măcar în anul trecut de la ultima aniversare, dacă nu de când vă ştiu. Ei bine, cum credeţi că vă veţi simţi? Ce stare de spirit aţi trăi văzând că urările de bine sunt, de fapt, un şir întreg de lamentări?

Cam aşa s-a întâmplat cu unele organizaţii internaţionale pe 1 Iunie, de Ziua Copilului. Au publicat tot felul de rapoarte, care mai de care mai alarmante. Potrivit celor anunţate, mulţi copii din România nu au acces la educaţie, sunt prea săraci, sunt bolnavi, nu au haine, sunt bătuţi de părinţi, trăiesc în condiţii mizere. De ce să nu recunoaştem, aşa este, însă doar statisticile nu ajută. Este adevărat că multe organizaţii oferă sprijin, că fac donaţii consistente, că îi hrănesc şi au grijă să meargă la şcoală, că îi ocrotesc de furia părinţilor, dar fără intervenţia statului nu se vor schimba prea multe lucruri. Statul trebuie să aibă grijă de copii, să-i susţină acolo unde părinţii nu pot, să facă tot posibilul să ridice nivelul de trai fiindcă atunci şi nivelul conştiinţei va fi altul. E greu să faci filosofie când eşti flămând, e şi mai greu să te gândeşti la viitorul copiilor când iarna nu ai lemne de pus pe foc, iar frigul bate prin nailoanele ce ţin loc de ferestre. Ajutoarele sociale sunt o soluţie de moment, discutabilă de mulţi care spun că încurajează nemunca. În unele cazuri aşa este, iar în astfel de situaţii tot treaba statului este să intervină şi să-i pună la muncă pe cei care doar se prefac că sunt nevolnici.

În vremea în care vorbim despre smart city, despre tehnologii avansate şi despre roboţii care ne vor lua locurile de muncă încă mai sunt copii care nu au încălţări ca să meargă la şcoală, mănâncă pe spoci şi muncesc la câmp. Încă mai sunt copii care aşteaptă zilele de hram şi pomenile de prin cimitire ca să fie siguri că vor avea ce mânca şi ei, şi fraţii lor. Mulţi dintre ei trăiesc în case din lut, unde nici măcar duşumele nu sunt, ce să mai vorbim despre apă, curent electric sau canalizare? Către ei ar trebui să se îndrepte mai des statul, să facă în aşa fel încât să pietruiască măcar toate drumurile, dacă nu să le asfalteze, să instaleze cişmele pe toate uliţele şi să se asigure că oamenii sunt în grija unui medic oricând este nevoie, nu doar când are chef el să deschidă cabinetul ori să ajungă în cătunele unde prezenţa lui este obligatorie, nu opţională. Poate cu o astfel de implicare statisticile organizaţiilor se vor schimba şi de 1 Iunie vor vorbi mai puţin despre necazurile celor mici. Asta nu înseamnă să ascundem o situaţie evidentă, ci să reuşim să o schimbăm în bine, ceea ce ar demonstra că, în sfârşit, chiar vrem să-i ajutăm pe cei care încă nu au văzut şosele asfaltate ori de puţine ori au adormit sătui.

Maura Anghel