Dar calul lui Caligula o fi fost, oare, de acord?

Dan M.BREZULEANU 

 François Mitterrand se tot plângea, la începutul anilor `90, nu de gradul de nemulţumire al poporului pe care-l conducea, ci de apucăturile sale, de neînţeles pentru ideologia în care se scufundase. Francezii - spunea el, fac grevă luni pentru că a urcat preţul la pâine, marţi se manifestă deoarece câştigă puţin, miercuri protestează pentru lipsa libertăţilor... iar duminică votează pentru dreapta. Cam asta îi roade astăzi pe oblăduitorii autohtoni. Ei se tot smiorcăie că poporul acesta de naivi nerecunoscători nu discerne între binele profetic, predestinat, şi cel revoluţionar, patentat de orânduire. Şi chiar pare de neînţeles poporul, mai cu seamă când nu miroase binele atârnat de tejgheaua unor curente politice care duhnesc a potlogărie.
Aşadar, minţile luminate ale clasei politice nu mai luminează. Se vaită doar de ingratitudinea supuşilor. O căpiţă de imbecili, de şarlatani, resuscitatori ideologici de cadavre, spărgători de uşi deschise sau simpli paraziţi egocentrici vor să rescrie, la umbra bâtelor, un nou şlagăr democraţiei autohtone. Şi n-ar fi să exclus să reuşească, de vreme ce societatea civilă a căzut într-o resemnare definitivă, de ordin mausoleic. Nu mai avem nici socialism, nici capitalism, nici timp. Avem doar un tip de neo-canibalism, reinventat pentru îndestularea înfometaţilor stingheri de atâta nărav.
Şi mai avem o burghezime pofticioasă... O burghezime nouă, care nu se încadrează într-o definiţie şablonardă, coerentă. Dar care are, însă, limite nestingherite pe orizontală, şi se poate dilata, funest, şi pe verticală. O adunătură de mojici pe care nicio lege n-a reuşit să-o oprească de la privilegiul fundamental al norocosului, acela de a proba câtă fericire aduce căpătuiala.
Când îi vezi împiedicându-se în limba de lemn şi-i auzi lucrând zgomotos la temelia bunăstării clientelare, nu poţi decât să încerci a te bucura oarecum de efectele ranchiunei. Şi mai poţi să încerci a-l înţelege grabnic pe Caligula, cel mai smintit împărat roman din istorie, cel care, într-un exces de nebunie sau doar de luciditate, şi-a numit calul senator. Ce analogie, ce resurecţie! Priviţi doar armata de politicieni care-şi siluiesc ruşinea prin palatele poleite ale democraţiei de partid şi de stat, amintiţi-vă de gloata de politicieni care au deformat în timp, prin vocaţie, soarta unei naţiuni şi veţi înţelege de ce noi, românii, simţim încă viaţa ca pe o interminabilă durere de gândire.
Se spune că, din greşeală, oricine poate cădea în eroism. Se spune... dar nu e deloc aşa... La noi, cel puţin, n-a căzut nimeni într-acolo. Iar dacă nu vom sfărâma tiparele cu vreo minune, iarăşi vom avea, vreme de un alt cincinal, doar poezie la cină.

Dan M.BREZULEANU