Daţi doi lei pentru un tei?

De la sloganul „Daţi un leu pentru Ateneu”, lansat în 1885, multe astfel de îndemnuri mobilizatoare la subscripţie publică au fost formulate. Unele cu succes, altele fără! Cert este că înfăptuirile măreţe, cel puţin la români, se fac la vreme de criză – a se vedea bisericile ctitorite de Ştefan cel Mare, Palasul şi, în cele din urmă Catedrala Mântuirii Neamului!
Cu ani în urmă, opinia publică era contrariată de apariţia „vocaţiei de ctitor” în domeniul... florei patriei, dat fiind că în mai multe oraşe au apărut palmierii! Arborii exotici s-au adaptat la climă, la peisaj şi până la urmă au fost chiar înglobaţi în conştiinţa neamului. La Constanţa, am văzut un astfel de arbore uriaş în faţa unui hotel, iar pentru ca investiţia să fie durabilă, proprietarul a comandat un soi aparte de palmier: artificial!
La Iaşi, mândria şi patriotismul local nu ar permite o astfel de „infamie”, aşa încât ne-am pricopsit cu... salcâmul pitic japonez. Este natural, posibil parfumat şi prinde tot mai mult teren, în detrimentul „demodaţilor” tei.
După ce a devenit notoriu ca parc al teilor, Copoul Iaşului ar putea fi, mai devreme decât ne aşteptăm, un mic rai al arborilor pitici – deh, după oameni şi vremuri!
„Teiul lui Eminescu”, salvat de la pieire de specialiştii care au găsit metode de a-l face să renască, ar putea fi înlocuit, cu succes, de salcâmul pitic japonez. Un arbore căruia i se vor închina ode... moderne, că doar nu putem trăi ancoraţi, la nesfârşit, în trecut! În plus, fiind pitici, salcâmii vor ocupa mai puţin loc şi vom putea avea fiecare câte unul, cu tot cu bustul – pitic! – aferent.
Cărţile ar fi un pic - pe ici pe colo, nimic semnificativ - modificate, prin înlocuirea cuvântului „tei” cu „expresia salcâm pitic”. De pildă: „Pătrunză talanga/ Al serii rece vânt, Deasupră-mi salcâmul pitic sfânt/ Să-şi scuture creanga”. În deceniul acela, că probabil va veni şi deceniul acela, plantarea arborilor monumentali ar fi interzisă – vor apărea noi teorii, cum că rădăcinile „mastodonţilor” care pot ajunge până la 40 de metri înălţime, cum ar fi teii, ar răni grav solul, dar şi legi care să descurajeze orice tentativă de plantare a lor. Şi ipotezele ar putea continua...
Se spune despre mirosul florilor de tei că aduce pacea în suflete, că îmblânzeşte inimile oamenilor şi-i face meditativi. Acum, serios, cine are nevoie de indivizi astfel modelaţi? Poate terminăm, naibii, odată pentru totdeauna, cu prostiile astea! Uite, sunt atâtea naţii care ne-au luat-o înainte cu PIB-ul, şi cu siguranţă absenţa teilor din spaţiul, vocabularul şi câmpul lor vizual este una dintre explicaţiile succesului!
Dar oricât de la modă ar fi piticul salcâm japonez, mult mai în trend e, pe la noi, tufa de Veneţia. Nici nu e scumpă: nu investeşti, preţ de două-trei generaţii în educaţie şi cultură, şi e ca şi plantată! Afacerea este una de succes garantat. Cât despre înmulţire, butaşii de prostie se aclimatizează perfect, iar în scurt timp de la plantare pot fi chiar mobilizaţi la vot!
Râdem, glumim, dar ne cam vine, vorba bancului cu scheleţii care s-au împrietenit cu paznicul cimitirului, să părăsim incinta! Câţi dintre noi ar dona doi lei pentru a păstra teii la Iaşi şi salcâmii pitici japonezi „la ei acasă”?

Gina Popa