De ce nu merg ca pe...roate trenurile de călători

Când eram mic şi chiar apoi, tânăr fiind, aveam o adevărată plăcere în a merge cu trenul.

De la admirarea peisajului – mai ales a gărilor cochete, îngrijite şi pline de flori, - până la scosul capului pe fereastră pentru a mă lăsa mângâiat de vânt şi chiar a inconfundabilului miros lăsat în urma lor de locomotivele cu cărbuni, totul mi se părea frumos, aşa cum se cade unei călătorii-aventuri. Nu mă deranja nici faptul că, până la Bucureşti sau până la mare, drumul dura nenumărate ore – în compania familiei sau a unor prieteni, totul se transforma într-un soi de picnic prelungit, asezonat cu ceva mâncare, jocuri de cărţi, cântatul în grup şamd.

Dar asta, cred că v-aţi dat seama, se petrecea demult, în secolul trecut, când altfel se măsura timpul, când altele erau distracţiile şi relaţiile între oameni, când, până la urmă, altele erau cerinţele şi pretenţiile de la călătoria pe „drumurile de fier”.

Vreme îndelungată, din varii motive, dar toate obiective, nu m-am mai urcat într-un tren, decât preţ de câteva minute, pentru a întâmpina sau conduce pe câte cineva...

Recent, am fost nevoit să apelez la serviciile companiei naţionale de profil, constatând, cu proprii ochi, dar, din păcate, şi cu alte simţuri, inclusiv cel olfactiv, dacă şi cum s-au schimbat lucrurile.

Da, s-au schimbat! În rău, din nefericire. Începând de la aspectul vagoanelor (când ieşi din ele, simţi nevoia să treci printr-o ecluză de decontaminare), continuând cu cel al gărilor şi haltelor (unele, părăsite, altele, neîngrijite) şi sfârşind, foarte important, cu viteza: am parcurs circa o sută de kilometri în aproximativ două ore – şi asta în secolul super-vitezei, într-o lume în care, asta este, timpul înseamnă tot mai mult bani. Apropo de ultimul aspect semnalat, conform datelor oficiale, pe una dintre cele mai lungi rute din ţară, Bucureşti-Timişoara (578 km), se făceau, în 1939, 9 ore şi 17 minute, iar în 2014, 8 ore şi 30 de minute – asta după ce, în 1988, intervalul se redusese la 7 ore şi 50 de minute. Curat progres, datorat guvernărilor şi, îndeosebi, miniştrilor transporturilor perindaţi la putere după 1990. În acelaşi an 2014, distanţa Milano-Roma (600 km) se parcurgea în 2 ore şi 55 de minute...

Specialiştii susţin că „transportul feroviar este organic mai ieftin decât cel rutier”. Firesc, se naşte întrebarea de ce cel dintâi a regresat atât de mult în România, fiind aproape falimentar. Explicaţii sunt multe: datoriile CFR Călători au avut perioade în care s-au dublat (deşi şi altele în care au fost şterse!), concurenţa cu operatorii privaţi (o poveste cu cântec), interesele şi/sau ezitările în a proceda la privatizarea companiei, achiziţii păguboase, disponibilizări masive, vagoane (peste 1.000!) şi locomotive dispărute în mod suspect – toate, expresie a unui management defectuos, dacă nu rău intenţionat. Nu ţin minte ca cineva – dintre mulţii vinovaţi – să fi plătit pentru toate acestea. Dar ştiu că nici în viitor nu va fi tras nimeni la răspundere. În schimb, transportul de călători va fi tras tot mai mult pe linie moartă!