De ce v-aţi grăbit, Majestate?

 Dan M.BREZULEANU

Regele n-a avut nevoie de jertfă pentru a-şi câştiga poporul. A făcut-o, însă, admirabil, cu umilinţă şi smerenie, scuturând mereu peste supuşi aura alesului îndumnezeit. Chiar dacă năzuinţele sale de înscăunare s-au scurs în van, neocrotite pe deplin şi până la capăt de norod, a domnit şi va continua să o facă în sufletele majorităţii, unde a reuşit să sădească mereu câte un firicel de onoare.
N-am aplecare spre monarhie, însă mi-a fost tare drag regele.
N-am cochetat vreodată cu sistemul acesta de titluri congenitale, cu spectacolul fastidios al curţii tixite de crai şi crăiese, dar sufletul mi s-a înmuiat ori de câte ori mintea-mi a intrat în coleziune cu regele. Iar asta pentru că într-o zi oarecare de toamnă, în urmă cu exact două decenii, am apucat să dau mâna cu Majestatea Sa, care mi-a semnat chiar şi un drapel tricolor, pe care, fără să ştiu de ce, l-am tot purtat cu mine o vreme... Am simţit atunci, strângând mâna regelui, cum trece prin mine, într-o fracţiune de secundă, întreg manualul naţional de istorie, cu domnitori drepţi sau tirani, cu linguşitori sau negradaţi, cu eroi anonimi sau mercenari destoinici, jertfiţi laolaltă pentru colţul meu de azi şi de bine. Şi n-am pierdut niciodată memoria acelui sentiment...
Regele s-a stins aşa cum a trăit – în onoare, cu bunătate şi iertare, dar lipsit de glorie. Deşi nu e asta marea nenorocire a naţiunii, ci mai degrabă hăul pe care moartea sa l-a deschis în relaţia cu istoria ce stă să se înfăptuiască. Căci s-a surpat, într-o clipită şi definitiv, puntea dintre măreţia şi splendoarea regelui şi fala, îngâmfarea celor care s-au târât să moştenească un tron şubrezit de vreme, putrezit chiar.
Îmi lasă senzaţia că regatul acesta, pe care Majestatea Sa l-a apărat din răsputeri, pare mai curând un mcdonalds provincial, unde băiatul cu balonaşele şi faraşul poate ajunge, până la răsăritul soarelui şi nestânjenit de bătăile melancolice ale inimii sau de cuoarea sângelui, un fel de prinţ hăbăuc, adulmecător de dotă.
Monarhia care se naşte astăzi, în România, este un fel de jockey-club, unde paraziţii de stânga ciocnesc pocalele cu oportuniştii de dreapta, în stângăcie şi sub privirile consternate, dar binevoitoare ale plebei.
Degeaba scurmă unii prin moluzul istoriei, cu patimă, calomnios, târâţi mai degrabă de gesturi decât de idei. Nu există raţiune pentru a-i accepta lângă tron pe vânătorii de zestre, fie ei şi înfundaţi în frac sau atârnaţi de o papionetă de fiară. Aceştia nu vor putea schimba vreodată istoria acestei ţări pentru simplul motiv că – ne-o înfăţişează drept mărturie însăşi măduva crăimii, nu au chemare divină. Nu au, pur şi simplu, vocaţia de a se înmatricula între atâţia şi atâţia voievozi. Iar dacă ar face-o, ne-ar umple de ridicol pentru totdeauna.
Mă tem, aşadar, că oţelita coroană a regelui se va transforma într-o simplă pălărie scorţoasă, prea mare pentru capetele decise a o înfunda, mult prea uşor de vânturat fie şi de curentul stârnit la prima deschidere de uşă a istoriei. Şi asta nu va ajuta nici monarhia, nici ţara.
De ce v-aţi grăbit, Majestate?
Dan M.BREZULEANU