De la ruleta rusească, la pokerul grecesc

Subliniam, în urmă cu o săptămână, că, potrivit specialiştilor, în cazul Greciei ar fost posibile trei scenarii: 1.rămânerea în zona euro; 2.un compromis şi continuarea crizei; 3.ieşirea din zona amintită, cu urmări dramatice atât pentru această ţară, cât şi pentru ţările din UE.
În acelaşi timp, deplângeam faptul că, atunci când realitatea şi logica ar fi impus aşa ceva, adică în 2011, referendumul anunţat pentru a afla dacă grecii doreau sau nu austeritate a fost „uitat” brusc, dar subliniind că, până la urmă, şi cel organizat ieri, la fel de brusc, ar fi putut avea utilitatea lui şi, mai ales, ar fi venit să confirme necesitatea consultării unui popor tocmai în ţara unde s-a născut conceptul de democraţie.
Foarte sincer, eram pe undeva chiar încântat de imaginea unor oameni care au şansa de a-şi decide cumva ei înşişi viitorul. Numai că, din păcate, cele întâmplate – îndeosebi prin culisele politice, departe de ochii şi urechile care ar fi avut dreptul la transparenţă, corectă şi totală informare – au fost de natură să-mi tempereze amintitul entuziasm.
În primul rând, textul întrebării adresate la referendum mi s-a părut a fi extrem de complicat: „Ar trebui ca propunerea care a fost înaintată de către CE, BCE şi FMI la reuniunea Eurogrup din 25 iunie 2015, şi care constă din două părţi care împreună constituie propunerea completă, să fie acceptată?”.Apoi „amănuntul” că primul răspuns indicat era cel de „nu”. După care, faptul că guvernul aflat la putere, deci având, cel puţin teoretic, şi... puterea de a influenţa, chiar decisiv, rezultatul consultării, a dus, în mod susţinut, o campanie intensă, solicitând populaţiei respingerea măsurilor cuprinse în propunerea menţionată. În fine, m-a deranjat extrem de mult (dar, cu siguranţă, nu atât ca pe cei vizaţi) închiderea băncilor şi limitarea sumelor ce puteau fi scoase zilnic la bancomate, percepută ca o măsură manipulatorie, dar mai ales discreţionară.
În mod normal, întrebarea ar fi trebuit să sune „sunteţi de acord cu austeritatea?”, chiar dacă, în asemenea circumstanţe, răspunsul negativ ar fi fost şi mai predictibil, întrucât, probabil cu excepţia elveţienilor (de văzut referendumul prin care aceştia au respins creşterea salariilor), nici un alt popor nu şi-ar fi exprimat acordul cu aşa ceva.
Guvernul grec, foarte ferm în mod oficial în susţinerea răspunsului „nu”, purta, în acest timp tratative pentru ajungerea, totuşi, la un acord. Situaţie care mi s-a părut întrutotul asemănătoare unui joc de poker, în care unul dintre participanţi vrea să-şi impresioneze adversarii etalând echivalentul unei chinte regale (a se citi referendumul). E drept, nici adversarii nu folosesc metode mai ortodoxe…
Spre deosebire de mult mai cunoscutul joc al ruletei ruseşti, unde, la un moment dat, se poate înregistra, totuşi, o victimă, în cazul pokerului grecesc numărul victimelor poate fi mult mai mare, egal cu al popoarelor cărora li se oferă iluzia democraţiei, şi care, până la urmă, decontează, integral, costurile malversaţiunilor comise de către politicieni.