Decât să migreze, politicienii ar face mai bine să emigreze!

Un cântec din folclorul imediat postrevoluţionar, deci cam de acum un sfert de secol, susţinea: „comunismu n-o muritu,/doar o ţâr s-o hodinitu”. Una dintre irefutabilele dovezi în acest sens este şi reînvierea unei expresii de dinainte de 1990 – şi anume „să facem totu”, prin materializarea ei în, desigur, cele mai nobile scopuri. Cum ar fi, de exemplu, constituirea şi însumarea câtor mai multe elemente care să asigure, de principiu, câştigarea alegerilor prezidenţiale.

La acest capitol, clasa politică se împarte în două: ăi de la putere, care „au cu ce” să încerce a convinge, întrucât banii, nu-i aşa?, sunt la cheremul lor; şi ceilalţi, cărora nu le rămâne decât varianta livrării a nenumărate promisiuni, dublată de criticarea vehementă a măsurilor populiste luate de tabăra adversă.

Din prima categorie, sunt de amintit controversata „electorată”, proiectata scădere a CAS, amnistia fiscală pentru anumite categorii, dar şi modificări ale Legii educaţiei.

Numai că, vedeţi dumneavoastră, toată lumea ştie că rezultatul unui scrutin nu depinde mai ales, aşa cum ar fi normal, de alegători – oricât de mult ar fi aceştia motivaţi în varii modalităţi -, ci de liderii politici ai comunităţilor, adică preşedinţi de consilii judeţene, primari şi consilieri. Aici, cei de la putere au o problemă: ruperea USL a generat, mai peste tot în teritoriu, şi pierderea controlului, noi alianţe, de conjunctură, trimiţând în minoritate social-democraţii şi partenerii acestora.

Pentru că tot aduceam aminte de comunism, o întrebare a unui clasic al acestuia a fost preluată de epigonii săi din PSD: ce-i de făcut? Răspuns logic: să facem totu’! Inclusiv ceva ce lezează la maximum dacă nu legalitatea, cel puţin moralitatea. Este vorba, probabil deja aţi intuit, de cea mai recentă ordonanţă de urgenţă a guvernului, cea care le permite aleşilor locali, timp de 45 de zile, să-şi schimbe partidul. De ce „de urgenţă”? Simplu, pentru că alegerile prezidenţiale se apropie cu paşi repezi, iar candidatului pesedist îi mai lipsesc destule procente întru a fi sigur de victorie. Invocarea unui precedent din 2006 e o minciună grosolană, ca şi aceea a necesităţii deblocării autorităţilor locale, pornind de la constatarea că nu se mai pot asigura majorităţi în teritoriu. Majorităţi pesediste, desigur...

În paralel cu tupeul celor de la guvernare, trebuie subliniată palida reacţie a opoziţiei, presei şi societăţii civile – comportament de natură a-i încuraja pe cei dintâi.

Zilele trecute, unul dintre cei mai buni actori români a rostit o replică memorabilă, nu învăţată, ci izvorâtă din simţirea sa; întrebat dacă, dată fiind situaţia din ţara noastră, s-a gândit să plece, el a răspuns „Da de ce să plec eu? Să plece ei!”. Ei, adică, dacă mai e nevoie de „traducere”, politicienii. Chiar aşa: decât să ne tot „aburească” şi să migreze dintr-un partid într-altul, mai bine să se ia de mână, toţi, şi să emigreze. Abia atunci ar fi frumos şi bine în ţară. Problema e că, de bună voie, ăştia nu pleacă...