Despre procurori, cu echidistanţă (I)

Dorian OBREJA

În toată viaţa mea, m-am intersectat doar de două ori cu membri ai categoriei amintite în titlu.

Prima dată, înainte de 1989, când, ca ziarist, a trebuit să asist la un proces public, în care câteva biete femei erau aspru înfierate de către reprezentanţi ai Prokuraturii şi, apoi, condamnate pentru vina de a se fi supus unor întreruperi de sarcină – acţiune ilegală atunci. Mă rog, aşa erau vremurile, funcţionarul instituţiei îşi făcea datoria, nu?

A doua oară, acum vreo două decenii. În calitate de depunător al unei plângeri penale. După destul de multă vreme, am fost chemat în faţa unui procuror, care, tratându-mă de parcă eu eram reclamatul, mi-a comunicat că se va ocupa de subiectele din cele vreo opt pagini câte mi-a arătat. Stupefiat, i-am spus că eu depusesem un dosar cu peste o sută de file. A ridicat nonşalant din umeri şi mi-a replicat: „atât mi-a dat şeful”. În acel moment mi-am pierdut, pentru multă vreme, dacă nu definitiv, încrederea şi speranţa în lupta anticorupţie din ţara noastră.

Între timp, mă gândeam că lucrurile s-or mai fi schimbat.

Şi, da, e adevărat, s-au produs două schimbări fundamentale. Procurorii nu mai stau, ca înainte, la aceeaşi masă (vorbesc de cea din sala de tribunal) cu judecătorii; dar nici în aceeaşi bancă precum avocaţii (aşa cum promitea Monica Macovei în 2005), birourile procurorilor, conform unei decizii a CSM, trebuind să fie situate cu 20 cm mai sus decât cele ale avocaţilor. Şi s-a păstrat obiceiul ca judecătorii şi procurorii să intre în sala de judecată pe aceeaşi uşă, dar la interval de 5 minute unii faţă de alţii – uau!

Nefiind, până la momentul scrierii acestor rânduri, nici urmărit penal, nici prieten cu vreun inculpat/condamnat, dar nici cu vreun procuror, cred că am argumente de a scrie echidistant despre această categorie, în jurul căreia s-au făcut şi se fac mai multe valuri, în ultimele trei decenii, mai mult decât cele generate de devastatoarele tsunami.

Eu, unul, aş opta mai degrabă pentru modelul italian (procurori total independenţi de ministrul Justiţiei), sau, şi mai mult, pentru cel american, unde procurorii sunt „avocaţi ai statului”, având aceleaşi drepturi cu avocaţii-avocaţi, decât pentru cel francez, unde procurorii sunt subordonaţi ierarhic ministrului Justiţiei. Cel puţin atâta vreme cât nu va înceta imixtiunea politicului în justiţie! Nici preşedintele ţării, nici premierul, ministrul Justiţiei sau executivul, nici Parlamentul nu ar trebui să aibă atribuţii în numirea/revocarea şefilor parchetelor şi direcţiilor, aici fiind punctul de start al unui cerc vicios. Apoi, numirile ar trebui să se facă deschis şi transparent, prin concurs, şi să primeze, nu ca acum, vechimea, ci competenţa, rezultatele obţinute în activitatea anterioară. Statutul de magistrat al procurorilor sau, şi mai mult, pretenţia de inamovibilitate a acestora nici nu ar trebui luate în discuţie, Iarăşi, cel puţin până în momentul în care nici un singur membru al breslei nu ar călca strâmb. Dar aşa, când e suficient să parcurgi presa pentru a afla că X sau Y, reprezentant al acestei categorii, a încălcat legea – pe care e pus şi plătit să o apere şi aplice -, sau că A şi B sunt posesorii unor averi mai mari decât cele ale corupţilor foarte bogaţi...

Din păcate, spaţiul alocat pentru astăzi s-a terminat, aşă că veţi afla restul lunea viitoare...