Douăzeci şi opt

 Dan M.BREZULEANU

Câteva zeci de milioane de cartuşe folosite în câteva nopţi, 1.166 morţi, mii de răniţi şi douăzeci şi opt de ani de neputinţă – acesta este preţul libertăţii.

Parcă mai ieri ne trăgea după ea istoria, pe sub turelele tancurilor şi prin cătarea armelor unor biruitori furioşi, trezindu-ne brusc din somnul resemnării... Au trecut douăzeci şi opt de ani şi tot mi se pare că ieri a fost momentul acela în care ochii noştri plânşi cereau să vadă şi chiar puteau desluşi cu claritate imaginea libertăţii, a dreptăţii, şterse vreme de jumătate de secol dintr-o legislaţie despotică.

Douăzeci şi opt de ani, aşadar, de când ni se tot îngăduie să retuşăm sensurile irosite, că aşa ni se pare nouă, că e obligatoriu să ni se permită să mai încercăm odată, măcar de dragul destinului nostru proorocit de un Mesia pe care l-am pierdut între timp...

Douăzeci şi opt de ani în care, de dragul libertăţii, am pus timpul şi uitarea în acelaşi buzunar şi le-am amestecat, cu iresponsabilitate.

Douăzeci şi opt de ani de cataclism, de lupte disperate pe baricadele unei democraţii speriate de perspective, de ură, de erori şi orori politice.

Timpul fuge de noi şi nu ne lasă decât laşitatea tăcerii. Douăzeci şi opt de ani de când am schimbat o temniţă cu alta, mai modernă, fără gratii sau sîrme ghimpate, dar cu o clasă politică incapabilă a desena paşi corecţi către viitor, conectată mereu la neghiobia unor războaie imaginare.

Am mai spus-o, dar parcă tot nu mă satur s-o repet, spre asumarea ideii că uitarea nu-i nici măcar forma fadă, nedefinită a libertăţii... Da, după douăzeci şi opt de ani, văzându-i mereu pe politicieni ca pe nişte animale lihnite, cu ochii bulbucaţi, pierduţi şi cu creierele atrofiate de avariţie, mi se face imediat necesară ideea că o chestie ca România actuală n-ar trebui să existe decât sub protecţie divină.

Un stat care nu oboseşte în a-i recompensa pe iresponsabilii politici nu poate continua să-şi lase pagini albe în istorie. Iar poporului acesta, căruia parcă nu-i stau niciodată bine faptele şi care şi-a vândut puterea pe utopia că poate decide odată şi odată dacă mai doreşte sau nu să rămână în această istorie, ar trebui să i se îngăduie o altă soartă. O soartă neapărată, cuvenită – soarta poporului de a trânti cu silnicie uşa unui prezent care nu-l mai îngăduie. Să nu-l mai vadă, să nu-l mai audă, să nu-l mai ştie niciodată comunismul! Să nu-l mai miroase vreodată, măcar, totalitarismul...

Au trecut 28 de ani şi încă ne mai trage curentul politic al laşităţii, suntem încă incapabili a reacţiona la tâlhăriile politice, ceea ce ne face părtaşi la toate neîmplinirile acestor decenii.

În douăzeci şi opt de ani aveam timp de alte câteva revoluţii, poate mai adevărate, mai paşnice, mai româneşti... N-am făcut-o, iar acum avem de şters multe lucruri pentru a putea rescrie un destin comun real. Doar că, din nefericire, mai avem de aşteptat până să apară cineva care să ne reînveţe lecţia aceasta simplă a demnităţii. Pentru a şti cu exactitate de unde, cum şi cu cine pornim la drum, pentru ca urmele paşilor noştri, ale celor care vor călători împreună, să devină imposibil de şters, aşa cum şi-ar fi dorit cei 1.166 români căzuţi în urmă cu douăzeci şi opt de ani!

DAN M.BREZULEANU