Epidemii virtuale de „imposturită”, „postatită” şi „prostatită” (II)

 Dorian OBREJA

 

Aminteam, ieri, că trei sunt maladiile epidemice pe reţelele de socializare, subliniind că cea mai periculoasă mi se pare a fi „imposturita” (readuc aminte că intenţionat şi ludic inventez nişte termeni).Astăzi, câte ceva despre celelalte două...

„Postatita” ar putea fi definită drept echivalent al unui simptom ce se manifestă atunci când eşti atins de dizenterie, şi anume o, scuzaţi termenul, dar ăsta e, diaree severă şi continuă.

Lucrurile se petrec aproximativ în felul următor. Personajul în discuţie, liber de orice obligaţii sau cu un serviciu la care nu are treabă, şade mai toată ziua cu ochii pe ecranul telefonului/tabletei/laptopului/calculatorului, respectiv cu degetele pe tastatura acestora. Îi trece ceva prin cap, indiferent ce, pac!, se transformă în „text”. Bâzîie o muscă, postează, nu bîzâie, postează; cade guvernul, postează, nu cade, postează.

Ştiam, de când lumea, că, mai mult decât poet, românul s-a născut părerolog, deci personaj care îşi dă cu părerea despre tot şi în permanenţă, dar reţelele de docializare i-au şi oferit cadrul dorit. În multe situaţii, dacă nu eşti de acord cu el - ceea ce înseamnă că nu-i dai like ori şi mai rău, ferească Domnul!, îl ignori sau contrazici, îţi dă cu părerea lui în capul tău, ceea ce se traduce prin scoaterea de pe preţioasa (şi extrem de cuprinzătoarea) lui listă de prieteni virtuali, ba chiar şi prin blocare, privându-te, pentru un timp sau pentru eternitate, de „plăcerea” de a te bucura de cele emanate din puţul gândirii sale. Când asemenea personaje nu au chiar nimic de spus, recurg la o cale şi mai simplă, dar şi mai sigură: postează o pozuţă drăgălaşă, însoţită de urări de bună dimineaţa sau noapte bună. Cum să ai inima să nu dai like la asemenea urări? Fiindcă, de reţinut, în cele mai multe cazuri, amiciţia virtuală fucnţionează pe baza principiilor „do ut des” sau „quid pro quo”. Şi uite-aşa se intră într-un cerc vicios, din care e greu sau, uneori, imposibil de ieşit.Ca şi în cazul primei maladii virtuale, cred că leacul s-ar putea găsi în lecturarea în fiece dimineaţă, dar mai ales în înţelegerea şi aplicarea dictonului latin „non multa, sed multum”...

În fine, ne confruntăm cu „prostatita”. Sub diferite forme. Cel mai convingător şi mai vehement a scris despre acest fenomen celebrul Umberto Eco, care, în urmă cu trei ani, afirma: „Reţelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care, înainte, vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivităţii. Erau imediat puşi sub tăcere, în timp ce acum au acelaşi drept la cuvânt ca şi un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de cuvânt”. Recunosc, la apariţia acestor afirmaţii, nu le împărtăşeam, dar, de atunci încoace, mi-am schimbat opinia, obligat fiind de realitatea...virtualităţii. Aş mai adăuga că „prostatita” are şi simptome secundare, precum abundenţa sporită de exprimări care calcă în picioare gramatica, dar şi fenomene asociate, cum ar fi creşterea vizibilă a agresivităţii şi vulgarităţii.

Ce ne rezervă viitorul în această privinţă? Vom trăi/socializa pe reţele şi vom vedea...