Examenul de (i)maturitate

„Eu te-am făcut, eu te omor”, aşa-i că sună cunoscut? Este o expresie des întâlnită în familiile obişnuite să-şi crească odraslele într-o atmosferă tensionată, în care bătăile şi scandalurile sunt la ordinea zilei. Există şi o variantă stilată, în care violenţa fizică este înlocuită de cea emoţională. Adică părinţii, oameni educaţi, de cele mai multe ori, ştiu că nu dă bine să-şi pocnească puştiul, dar îl pedepsesc nevorbindu-i ori aruncându-i în faţă critici de tot felul şi ironii. Rezultatul este acelaşi – copiii se vor transforma în adolescenţi nesiguri, apoi în adulţi care cu greu îşi vor găsi drumul în viaţă. Dacă aveţi intenţia de a-i învinovăţi pe părinţi, nu vă grăbiţi. Şi ei au fost, la rândul lor, victimele aceloraşi violenţe şi fac acum ce au văzut acasă, îşi reconfigurează prezentul după obişnuinţele trecutului. Puţini sunt cei care reuşesc să se rupă din această plasă, să-şi redimensioneze sufletul şi gândurile şi să-şi vindece viaţa.

Cum am adus în discuţie acest subiect? Să spunem că fraudele de la Bacalaureat sau, cum frumos i se spunea odată, Examenul de maturitate. Unii tineri aflaţi la vârsta de la care teoretic îşi pot lua viaţa în mâini au arătat că nu sunt în stare să facă dovada cunoştinţelor acumulate de-a lungul anilor de studiu. Practic, ei nu au învăţat mare lucru, nu ştiu să facă mai nimic şi sunt victime sigure ale viitorului, dar ştiu că folosească fiţuici ori gadgeturi prin care să li se şoptească rezultatele. Ei sunt viitorii şomeri, viitorii infractori sau viitorii emigranţi. E trist să spun asta, dar zarurile aruncate de ei nu dau un scor prea bun.

La început i-am ocărât pe profesori că nu-şi fac treaba, că sunt delăsători, că sunt plătiţi degeaba, că vin la catedră ca să aibă de unde pleca. După ce mi-am vărsat oful, adică am făcut oleacă de terapie cu mine, mi-am dat seama că munca dascălilor este inutilă în absenţa oricărui sprijin din partea familiilor elevilor. Dacă părinţii nu se ocupă deloc, şcoala singură nu poate face minuni. Este adevărat că mulţi părinţi nu au au instrucţie, că munca la câmp este mai importantă decât declinarea substantivelor şi că singura conjugare pe care o ştiu este cea a verbului „a supravieţui”. La fel de adevărat este că unii adulţi abia îşi duc zilele, din ce să mai cumpere manuale? Iar când nu ai bani de pâine nu te mai interesează caietul special de limba română. Dar la fel de adevărat este că nici nu discută cu copiii lor şi nu le explică faptul că o viaţă mai bună, mai frumoasă, este indisolubil legată de educaţie. Nu-i uşor să fii premiant când vii la şcoală cu papucii peticiţi sau împrumutaţi, dar nici imposibil nu este. Totul ţine de determinarea de a-ţi depăşi condiţia şi de ambiţia de a fi mai bun, ambiţie pe care o pot insufla cel mai bine părinţii.

Abandonul nu este doar fizic, ci poate fi şi sufletesc şi este la fel de grav ca şi atunci când decizi să-ţi laşi copilul la prima poartă întâlnită în cale. Dacă nu-ţi pasă de educaţia lui, nu va avea rezultate. Situaţii de acest gen sunt întâlnite nu numai la persoanele care trăiesc în bordeie, ci şi la cele din vile somptuoase, în care îşi petrec câteva ore şi nu neapărat discutând cu copilul. Singurătatea poate fi şi în doi, şi în trei şi poţi fi singur chiar dacă ai o familie mare. Conexiunea cu sufletul celor din jur este importantă, iar în lipsa ei apar veştile proaste. Rezultatele şcolare sunt mereu o unitate de măsură a vieţii pe care o duce un tânăr. Notele proaste arată un derapaj pe care nu-l poate stopa decât părintele, dacă vrea să-şi salveze copilul.

 Maura ANGHEL