Iluzii într-o bască

 Dan M.BREZULEANU

De ce ai dumneata, domnule, autostradă şi eu, aici, în Moldova, nu am? Asta aş fi vrut să-l întreb de multă vreme pe celebrul Liviu-Nicolae Dragnea. Dar, oricât m-am căznit, n-a fost chip să-l deranjez pe înţeleptul domnitor contemporan. Şi nici nu cred că voi mai avea şansa aceasta prea curând...
Relansat ca un adevărat guru al desăvârşirii politice, autor al IQ-ului unisex de partid, Liviu Dragnea a fost răpus zilele trecute de nişte bieţi scornaci de procurori, câini roşii veritabili ai unui sistem agonizant. Nu cred în teoriile care sugerează că Justiţia s-a dezlegat la ochi în aceste zile, pentru a-şi vedea, cu mirarea tăiată, gâdele răpus. E o fantasmagorie vestejită a bieţilor pungaşi încolţiţi în cercul puterii. Dar nici nu-mi prea lasă senzaţia că biata Justiţie şi-a mai pus, pe lângă bentiţa arhaică şi străvezie de pe ochi, o alta peste urechi. În schimb, îi cred definitiv pe cei care m-au făcut să înţeleg de ce la circ merg leii şi tigrii, dar niciodată lupii... E o teorie interesantă despre putere şi destin, despre glorie şi nenoroc... În fond, despre părticelele din noi care n-au ajuns să se aşeze prea mult pe lauri.
Tocmai de aceea, nu mă face nici mai bucuros, nici mai nefericit necazul bietului domn Nicuşor... Poate că, aidoma multor români care n-au găsit încă un răspuns mulţumitor la întrebarea cu autostrada (şi la multe alte ispite fundamentale), necazul acesta îmi schimonoseşte doar înţelegerea. Şi rămâne acolo. Astăzi, cred, însă, că a venit cu adevărat momentul zero al restului speranţelor noastre, momentul asanării clasei politice, atât de mult invocat în momentele de iritabilitate stradală, dar lăsat mereu în seama hazardului. Este momentul acela în care ne este interzis să mai fim neutri, ne este poprit de la Dumnezeu să mai fim laşi sau indiferenţi. A venit momentul de a ne poziţiona de partea cărui izmenit să murim, sau pentru care idee merită să tragem adânc în piept speranţe, fie ele şi cuibărite în nebuloasa prezentului.
Nu cred în tagma celor care caută cu sinceritate un aliat pentru a-l sfâşia, în tăcere şi limpezime, pe un al treilea. Însă, ca-ntr-o poveste ştiută, dar nescrisă, despre un junghi şi un jărchinos, finalul nu poate fi unul fericit, cum s-ar autoiluziona cei mai mulţi dintre noi, ci doar unul extrem de necesar. Iar vremea superbului „Gură-Cască, plecat să facă lumea mai frumoasă, cu câteva iluzii într-o bască”, vorba unui poet dintotdeauna drag mie, să fi dispărut, de ieri şi pentru totdeauna. Este şi un sentiment onest că, plini de cheful veninos de a descoperi, ochii noştri vor apuca să măsoare măcar orizontul unei autostrăzi. A unui drum care să nu ne mai ducă cât mai departe unii de alţii, ci să ne ofere posibilitatea de a fi împreună, niciodată separaţi, niciodată dezbinaţi.
Dan M.BREZULEANU