Între scandaluri şi bârfe estivale

 

Mare minune au făcut televiziunile astea de cablu. Îmi amintesc câtă lume se înghesuia la abonamente şi revăd fericirea de pe chipul lor când enumerau programele înscrise în contractele de servicii. Era oarecum de înţeles fiindcă oamenii veneau dintr-un regim restrictiv, în care filmele erau ciopârţite şi oferite drept seriale, iar emisiunile de ştiinţă nu existau. Nu mai vorbesc despre divertisment curat sau alte lucrurile frumoase pe care le-ai putea urmări la o televiziune de calitate.

Acum oricine are cablu şi televizor color şi am văzut antene satelit montate inclusiv pe bordeie care se fac una cu pământul la prima ploaie. Ce n-am văzut au fost emisiunile bune.

După ce luni de zile am abandonat televizorul pentru că nu mi-a oferit nimic în schimbul atenţiei mele, mi-a venit chef să mă uit la un film. Nu conta ce fel de film, ci unul care să mă ţină în faţa ecranului cu gândurile lipite de acţiune şi cu inima alături de personaje. Probabil că am ales un moment greşit, fiindcă telecomanda mi-a scos în faţă numai nişte prostii. Din cele peste o sută! de posturi (de ce le-oi fi plătind oare?), nu am găsit nici unul (exceptându-le pe cele cu ştiri) care să mă atragă cât de cât. Telenovele indiene, poveşti de alcov braziliene, lacrimi argentiniene, seriale cu neveste disperate, alte seriale cu soţi nervoşi, cu maniaci obsesivo-compulsivi, multă muzică populară (măcar de-ar fi fost folclor de calitate), bârfe şi cooking. Ar fi trebuit să aleg între a boci la o dramoletă turnată la Bollywood ori prin Buenos Aires, prin a scrâşni din dinţi la sesiuni de corecţii familiale aplicate cu pumnii ori a privi la tot felul de emisiuni cu „trăsniţi”. Alternativa au fost emisiunile gastronomice, în care toată lumea găteşte, ori cele mondene, în care e musai să ştii bârfe, altfel nu ai ce căuta acolo. Nici pe platou, nici în faţa ecranului. Cine şi cu cine se mai ţine, câte silicoane are nu ştiu ce vedetă, câţi bani a „spart” (citez personajul) nu ştiu care manelist prin malluri şi de câte ori soacrele ar trebui duse la cursuri de reciclare fiindcă nu ştiu decât să te toace la cap.

Oare în ţara asta toată lumea face de mâncare şi stă la taifas? Nu se mai întâmplă nimic în afară de procese cu mari şmenari, scandaluri pe la poliţie, distracţii pe faleză sau accidente cu şoferi morţi de beţi? Puţine informaţii despre olimpici, despre tineri cu rezultate remarcabile, despre afaceri care chiar oferă locuri de muncă şi aduc bani la PIB, despre locuri unde turiştii să vină cu drag, nu cu teama că vor pleca înjunghiaţi.

Nu am nimic nici cu întrecerile gastronomice, dacă sunt de calitate. Îmi place ideea de cooking în direct, de dans, de show, dar aş vrea să văd şi calitate fiindcă, până acum nu am reuşit decât să zăresc un sclipici scuturat aplicat pe o pomadă ieftină.

E adevărat că mi-am trădat televizorul în favoarea unor activităţi „live” mult mai interesante, în care am cunoscut oameni cu ştaif adevărat şi nu doar cu pingele lăcuite, dar aş putea oricând să refac legătura dacă aş avea un motiv cât de mic. Exceptând câteva emisiuni de ştiinţă sau istorice (evident, produse în alte ţări decât cea a manelei), nu prea mai am de ce să plătesc abonamentul. Bârfele le pot citi pe net şi tot acolo pot urmări emisiuni culinare câte vreau. Şi cine oare mă împiedică să dau cu parabolica de pământ? Speranţa că într-o zi nu voi şti la ce post românesc să mă opresc şi voi avea dificultăţi în a alege emisiunile despre valoare, evident producţii autohtone.

 Maura ANGHEL