Jos totalitarismul – măcar în literatură!

 Dorian OBREJA

 

Cei din generaţiile mai în vârstă, care îşi aduc (încă) aminte de basmele copilăriei, nu se poate să fi uitat o scenă (vrednică, astăzi de filmele horror), în care eroul pozitiv se lupta cu un balaur; în ciuda vitejiei şi forţelor considerabile ale eroului, acesta se confrunta cu o problemă aparent de nerezolvat, constând în aceea că, după ce tăia un cap al vrăjmaşului, apăreau altele în loc, într-un soi de perpetuum mobile exasperant şi dezesperant.

Este probabil că secvenţa respectivă a basmelor se trăgea din mituri şi legende cu o vechime considerabilă, cum ar fi aceea a Hydrei din Lerna, fiinţă dotată cu trei capete „nemuritoare”; dacă unul dintre acestea era tăiat, Hydrei îi creşteau la loc, de îndată, altele două, aşa încât, la un moment dat, ajunsese să deţină nu mai puţin de 12!!! La acel moment a intervenit Hercule, care găsise soluţia salvatoare: de câte ori reteza un cap, cauteriza locul cu pricina, împiedicând, astfel, ivirea altuia. Lupta s-a desfăşurat cu atâta dificultate încât, spune legenda, a fost singura „muncă” a eroului în care acesta a avut nevoie de ajutor...

Poate neţinând seama de adevărurile conţinute în basme, mituri şi legende, în decembrie 1989, cu certitudine majoritatea românilor a fost convinsă că tăierea „capului” totalitarist fusese o acţiune încununată de succes, imposibil a fi urmată de consecinţe negative asemănătoare celor mai sus menţionate.

A fost, putem trage concluzia după aproape trei decenii, o convingere/speranţă deşartă. Ba încă s-a întâmplat ceva şi mai şi decât în basme: eliminarea capului balaurului nu a fost urmată de apariţia altor capete, ci de ivirea unor noi balauri. Mai mici, e drept, dar mulţi şi cu o rată a reproducerii ceva de speriat.

E suficient să privim la cele ce au loc în zona formaţiunilor politice, dar şi în cele mai diferite zone şi nivele ale societăţii pentru a ne convinge de această tristă, dar mai ales gravă realitate, concretizată în existenţa a nenumăraţi „tirani”, care consideră că doar ei deţin adevărul absolut, impunând principii şi reguli şi, pe cale de consecinţă, decretând şi că „cine nu e cu noi e împotriva noastră” (expresia citată aparţine unui „titan” al totalitarismului, şi anume Stalin).

Din nefericire, fenomenul este consemnabil şi în partea scriitoricească a culturii, mai ales în acea zonă care se exprimă prin intermediul reţelelor de socializare. Am întâlnit, de exemplu, formulări care susţin că în literatură nu există şi nici nu pot exista democraţie & egalitate, (altcineva merge şi mai departe, susţinând că în acest domeniu este doar o dictatură, aceea a valorii), urmate de sublinierea puterilor depline pe care le are conducătorul unui grup/cenaclu. Regulile şi principiile enunţate, cu emfază (dar, vai, şi cu greşeli gramaticale...), sunt valabile, aţi ghicit, nu în cazul tuturor persoanelor, iar unii dintre lideri comit impardonabile greşeli de limbă română, concomitent cu tragerea de urechi a „supuşilor” care fac acelaşi lucru.

Cum fenomenul e tot mai de amploare, el nu poate fi privit decât cu îngrijorare!