Mai lasă-te în pace, Femeie!

 

„Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască”, este unul dintre sfaturile Papei Francisc asupra căruia am revenit de multe ori, iar ieri poate mai mult decât am făcut-o în ultima vreme. M-a inspirat povestea unei românce stabilită la Paris, provenită dintr-o familie de bucovineni deportaţi de regimul comunism în Bărăgan. Pentru cei mai tineri, deportat înseamnă smuls din casa ta şi aruncat unde a văzut tirania cu ochii, chiar şi în ţara în care te-ai născut. S-a întâmplat demult, după terminarea războiului, când multe familii au fost mânate să plece unde au văzut alţii cu ochii, luând cu ele sufletul şi, eventual, cei care au avut, câteva amintiri mai dragi. Din Bărăgan, a ajuns o studentă eminentă la Bucureşti, apoi bursieră la Sorbona, între timp custodele colecţiilor de carte în română la Biblioteca Naţională a Franţei şi ulterior manechin senior pentru case mari de modă. A reuşit prin muncă, prin ambiţie, dar mai ales prin a-şi da valoare, ea înţelegându-şi unicitatea (care ne caracterizează pe fiecare dintre noi) de pe când colbul Bărăganului îi ardea ochii. Ca să ajungi în acest punct ai nevoie să-ţi dai timp, să te mai opreşti şi să-ţi tragi răsuflarea.

Vă invit să priviţi o secundă la toate femeile din jurul vostru şi să le cronometraţi, dacă reuşiţi, goana gândurilor, a grijilor inutile şi a drumurilor care uneori nu duc nicăieri. Absorbite de muncă, de tot felul de planuri din care doar puţine sunt ale lor, restul fiind ale celor cărora vor să le facă pe plac, ocupate să aibă grijă de prunci, de afaceri sau de proiectele cerute de şefi, rareori se mai apleacă şi asupra lor. Şi nu e vorba doar despre cochetărie, care apare destul de des poate şi fiindcă societatea o impune, ci mai ales de acea oglindă interioară care le arată adevăratul chip, cel al sufletului, şi care este brăzdat de riduri chiar dacă vârsta din buletin ar spune cu totul altceva. Prinse în goana după carieră, între dorinţa de a pune la punct afaceri, de a le creşte, de a chivernisi banii, de a cumpăra maşina preferată de partener şi de a-şi zugrăvi casa în nuanţele plăcute copiilor ori soacrei, unele doamne uită să privească şi la propriile ferestre care, dacă ar fi mai des deschise, le-ar stârni poate pofta de zbor. Sau măcar le-ar aduce adierile vântului de primăvară ce poartă mereu şoaptele viselor demult râvnite.

Cu toţii învăţăm greu că viaţa este înlăuntrul nostru şi nu în afară, că bucuria nu stă în admiraţia celor din jur fiindcă nu poţi fi stăpân pe gândurile nimănui. Cum poţi obliga o fiinţă să te respecte, să te asculte, să te urmeze? Nu poţi, însă dacă te laşi în pace din când în când şi dacă îţi pui pe acelaşi şirag mintea, sufletul şi trupul aduci în tine acea împăcare de la care orice miracol este posibil, chiar şi admiraţia altora. Este acel moment în care nu mai auzi nici telefonul, nici ţipetele copiilor, nici gâlceava vecinilor, nu mai vezi nici chipurile încruntate ale partenerilor de ale căror necazuri oricum nu eşti vinovată. Simţi că secundele se dilată, că se transformă într-un timp care are drept măsură doar bătăile inimii a căror cadenţă s-a aliniat cu vibraţia Universului. Atunci ştii că, oferindu-ţi un răgaz, te poţi cunoaşte şi te poţi bucura de tot ceea ce ai adus frumos în viaţa ta şi a celor din jur, pe care, nelăsându-te să trăieşti, i-ai obligat de multe ori să-şi privească neputinţa de a-ţi mulţumi. Măcar astăzi lasă-te în tihnă, Femeie, şi uită de tot ce în altă zi „trebuie”!

 

Maura ANGHEL