Moş Ion Roată, Mica Maria, Klaus Iohannis şi Unirea

 Am întâlnit, de-a lungul anilor, bărbaţi în toată firea, unii doctori, alţii academicieni, care lăcrimau când vorbeau despre România Mare, despre Rege sau Regină, despre Basarabia, Bucovina sau Transilvania (în funcţie de intensitatea afinităţilor cu aceste spaţii, unii chiar îşi încheiau discursul după ce pronunţau aceste cuvinte, ca să nu lase să se vadă că le tremură vocea).

Am asistat la ceremonii la care drapelul României arborat pe acordurile unei fanfare militare putea furniza unui fotograf atent poze cu chipul înlăcrimat al celui mai dur general (în rezervă)... Mulţi dintre oamenii aceştia nu mai sunt. Şi pentru că au plecat luând cu ei un limbaj pe care generaţiile următoare nu l-au preluat, am fost tentată să cred că patriotismul însuşi s-a estompat, s-a diluat, s-a rătăcit ori chiar pierdut. Credeam că numai oamenii care au fost pe front ori în refugiu şi care spuneau „patria mea” sau „pământul patriei mele” sunt patrioţi. Cine mai vorbeşte astăzi în astfel de termeni? Şi totuşi, patriotismul nu se opreşte când se răresc trimiterile la anii tinereţii unei generaţii.

Într-o sală somptuoasă, la Muzeul Unirii din Iaşi, am cunoscut-o pe Maria (Maia Maria Rochiş), o fetiţă cu breton şi codiţe. A dansat „Hora Unirii”, alături de colegii ei. Elevii de clasa I, de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” şi Şcoala „Mihail Kogălniceanu”, cântau cu mare entuziasm (parcă îi şi văd căutând pe google ce înseamnă „iarba-rea-din-holde-piară”?!), îşi umflau pieptul de mândrie şi obrajii li se îmbujorau, dând şi mai multă culoare florilor de pe iile strânse la mijloc de brâie tricolore.

Am întrebat-o pe Maria ce ştie despre Unire şi despre Alexandru Ioan Cuza. Alexandru Ioan Cuza a fost domnitorul României. El a unit ţara, adică Moldova cu Muntenia. Şi ce înseamnă pentru tine ziua de 24 Ianuarie? Maria a răspuns, cuminte, cu subiect şi predicat, ca la şcoală: 24 Ianuarie înseamnă Ziua Unirii. Apoi, brusc, ochii i s-au luminat sub breton: Ni s-a spus de la doamna învăţătoare, că o să vină mâine Klaus Iohannis la Iaşi! „Noul preşedinte!”, exclamă, făcând un pas în faţă, colegul care a lăsat-o până atunci să răspundă singură la toate întrebările. O să mergeţi să-l vedeţi pe noul preşedinte? Dacă mă lasă tata!..., zice Maria, dar ea deja caută argumentele pentru a-l convinge. Îţi place ideea că vine preşedintele la Iaşi? Da, sunt foarte încântată! Vrei să-i transmiţi ceva? Crezi că se va schimba ceva dacă vine la Iaşi? Nu ştiu, dar vreau să-l cunosc!
Colegul Mariei face încă o jumătate de pas în faţă. Are ceva de obiectat: „Dar îl cunoaştem deja!” Da, dar acum poate reuşesc să iau un autograf de la el!, spune Maria, fără să-şi piardă din entuziasm, ba chiar îmi pare că are exact aerul pe care l-ar fi abordat un pionier pe timpul lui Ceauşescu, dacă ar fi avut deja pe perete un poster cu „Guns N' Roses” şi un văr putea să-i facă rost de autografe de la toţi membrii trupei!

Dar de Moş Ion Roată aţi auzit?, întreb când se adună şi mai mulţi copii în jurul Mariei. Daaa, răspund ei în cor, de parcă ar fi avut „aplicaţia” asta pe tabletă de mult. Şi mă privesc de parcă ar spune: Fireşte, că ştim! Cum să nu ştim? Ce întrebare mai e şi asta? Şi atunci, Mica Maria cu breton şi ochi luminoşi îmi spune ceva ieşit din toate canoanele discursurilor festive: Prima „carte” pe care a citit-o mama mea, a fost „Moş Ion Roată şi Unirea” şi era vorba şi despre Alexandru Ioan Cuza. A fost un domnitor bun!

Şi Maria mi-a părut a fi un mic Moş Ion Roată înţelept şi patriot.