Moş Vichi

Toată lumea îi spune Vichi. E drept, de la o vreme, înaintea acestui nume s-a instalat terifiantul, dar, vai!, inevitabilul apelativ „moş”. Asta, pentru că lumea îl ştie de multă vreme. Altfel, Vichi parcă nu are vârstă.

Nu a fost mereu un om liber. A avut, pe vremea lui Ceauşescu, o slujbă, carte de muncă şi... zile de salariu. Făcea naveta la oraş. Obligaţiile şi responsabilităţile au fost însă doar ale lui şi doar pentru el. Nu a avut niciodată o nevastă, pare că nici măcar nu a cochetat vreodată cu ideea asta lumească. Vichi avea însă cărţi, secrete, doi cai şi un aparat de radio pe care îl dădea la maximum, de se auzea de departe.

Pe vremuri, duminica, trimitea copii din drum să se uite la „Dallas”: „Duceţi-vă să vedeţi lume bună!”. Abia după '90 am înţeles ce riscant era să spui asta copiilor de pe uliţă, într-o vreme în care vorba ar fi putut ajunge la secretarul de partid. Dar Vichi era celebru şi pentru că făcea „pe nebunul”. Avea mereu toate vorbele la el şi nu au avut ce-i face, nici chiar când fratele lui, încă şi mai rebel, a părăsit România în plin comunism - cică ar fi înotat „puţin” de-a latul Dunării, spre sârbi. L-au prins şi l-au închis, dar când a ieşit de la „pârnaie” s-a aruncat din nou în Dunăre şi, de data asta, a dovedit-o! S-a stabilit în America. A venit odată în sat, după „Revoluţie”. Vichi păşea mândru pe lângă el, măcar că tipul acela atletic şi al dracului de frumos, îl eclipsa prin toţi porii. Atunci le-a arătat Vichi copiilor de pe drum cum stă treaba cu „lumea bună”. Frate-său parcă ieşise din ecranul televizorului pe care rula „Dallas”. Era primul om îmbrăcat în trening alb care păşea prin satul acela, ca o nălucă revenită pentru prea scurtă vreme, doar cât să revadă locul din care a plecat.

Vichi a rămas în bătătura lui, cu radioul dat la maximum, cu secretele, cărţile şi caii lui.

Nu demult, am fost la stână. Lângă şuvoiul de apă năpădit de stuf, „parcarea” număra vreo cinci maşini. Am coborât mulţi, copii şi adulţi. Îmbrăcaţi în haine de toate culorile pământului, eram agresiv de vizibili. Pe lângă stână, nici picior de oaie! Am aşteptat vreme de câteva zeci de minute, am inspectat locul, am băut bere din portbagaj, ne-am spus ultimele bancuri. Copiii au alergat pe deal, într-un joc numai de ei ştiut. La un moment dat, au început să alerge în vale, ţipând cât îi ţinea gura: „Vin oile! Vin oile!” - cu intensitatea pe care ar fi avut-o în voce dacă ar fi venit lupii. De după culmea dealului s-a ivit şi ciobanul. Mai întâi pălăria, apoi privirea, barba căruntă, cămaşa, mâinile, toiagul... M-am ridicat de pe iarbă şi am pornit spre el, cu gând să-i spun e căutăm acolo. Am urcat pieptiş dealul şi am ajuns lângă el: „Bună ziua! Vă aşteptau copiii, erau nedumeriţi că i-am adus la stână, dar nu vedeau oile. V-am adus o bere şi nişte plăcinte, de sufletul bunicului”, zic (aceea fusese cândva stâna lui). „Tu eşti, Gianină?”, m-a întrebat omul sprijinit în toiag. „Eu sunt, moș Vichi”...

După ce le-a povestit copiilor despre oi şi am descoperit împreună că ăştia micii, de la oraş (care n-au prins „Dallas”-ul!) se tem mai curând de oi decât de câini, ne-am despărţit. „Mergeţi cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului!”, ne-a spus Vichi. Dar Dumnezeu şi Maica Domului au rămas parcă acolo, cu el, pe culmea dealului, trimiţând spre noi doar sclipirile unui suflet bun.

 

 Scris în ajun de 23 august, cu gândul la oamenii care, după o viaţă în care au muncit „la stat”, s-au refugiat pe pământurile lor natale, aşteptând „să împlinească anii” de pensionare.