Negocieri cu stăpânii amintirilor

Mă întreb oare ce-ar spune Traian, un copil super isteţ din clasa a şaptea, dacă ar afla că una dintre cărţile sale preferate m-a inspirat pentru editorialul de astăzi? „Darul lui Jonas” se numeşte volumul care ne propune o lume perfectă, din care a dispărut frica, în care totul este sub contro, în care fiecare persoană are un rol bine stabilit în comunitatea ai cărei conducători fac totul perfect, fără a face nici cea mai mică greşeală. Oamenii nici amintiri nu au, trăirile fiind stocate în cu totul altă parte decât inima şi sufletul lor. Trăitorii lumii perfecte nu au nici sentimente, nici emoţii, fiind similari unor roboţi cu joburi fixe. Totul este atent planificat şi nimeni nu face nicio greşeală. Inclusiv numărul de copii este socotit riguros pe sexe astfel încât să fie mereu egal între fetiţe şi băieţi.

Mi-a plăcut mult ideea de păstrător al amintirilor, de persoană care gestionează şi sentimentele rezultate în urma trăirilor pozitive, dar şi mai puţin plăcute. Cu toţii poate dorim să uităm anumite pasaje din viaţă, să ştergem unele fapte sau unele amintiri, dar nu putem face acest lucru. Ele rămân agăţate de noi şi uneori răbufnesc atunci când paharul se umple. Sau ne vin în ajutor când ni se pare că nu mai avem niciun sprijinu. Într-o anumită privinţă, cel al roboţilor vii, lumea lui Jonas seamănă cu a noastră, iar dacă priviţi în jur nu e greu să nu vă daţi seama. Oameni care fac aceleaşi gesturi, deşi de multe ori recunosc că greşesc, persoane care dau mereu cu capul de acelaşi zid, chiar dacă recunosc că le doare, chipuri (chiar şi de copii) pe care rareori vezi un zâmbet pe motiv că nu există niciun motiv de bucurie. Stagnarea într-o anumită situaţie, fie ea şi pozitivă, nu este benefică nimănui.

Citeşte şi Şi ne iartă, Doamne, rătăcirile noastre!

Priviţi-i pe copii – ei fac mereu lucruri noi, chiar şi poznele sunt diferite, şi sunt fericiţi. Rareori aleg aceeaşi cale în soluţionarea unei chestiuni care îi frământă, păstrează doar ceea ce este bun dintr-o situaţie şi aruncă tot ceea ce îi supără. Spun clar ce nu le place, chiar cu riscul de a-şi pierde prietenii, dar ştiu că vor avea alături persoane care să-i susţină şi pe care să le ajute în caz de nevoie.
Copiii simt cel mai bine minciuna şi ştiu să spună clar ce le place şi ce nu. Şi oamenii mari fac asta, doar că se mai ascund, obligaţi, zic ei, de normele sociale. În fapt, nu vor să mai retrăiască poate unele momente în care au fost răniţi, în care au fost dezamăgiţi, în care au trăit pentru alţii sau au fost validaţi pentru ceea ce fac, nu pentru ceea ce sunt. Sunt sigură că ar arunca acele trăiri în seiful păstrătorului de amintiri din cartea lui Jonas şi tot de acolo ar scoate tot ceea ce i-a bucurat. Ei bine, tocmai sentimentele (bune sau mai puţin bune) ne diferenţiază de roboţii care tindem să devenim. Temători faţă de ziua de mâine, sătui să tot auzim aceleaşi minciuni de la oamenii care conduc ţara, scârbiţi să vedem aceleaşi escrocherii, ne izolăm într-un turn sau într-o armură din spatele căreia ni se pare că nu mai putem fi răniţi. De fapt, nu facem decât să ne setăm pe un modul negativ de respingere a oricărei experienţe şi să devenim nişte bio-roboţi, lucru foarte dăunător. Ce ar fi de făcut? Să negociem cu noi, să retrăim amintirile, să le acceptăm şi să le iertăm, să ne dăm voie să fim aşa cum suntem, nu după cum ni se cere sau după cum aşteaptă alţii. Să cerem să fim asemenea Omului Bicentenar al lui Asimov, care, după ce şi-a pipăit inima din tablă, şi-a dorit să plângă, considerând că este nedrept ca unui robot să i se refuze acest privilegiu. Să nu ne temem să fim stăpânii amintirilor şi ale noastre, şi ale celor din jur, dar să ne asumăm pe deplin acest rol. Cu siguranţă atunci copiii noştri nu vor mai dori să plece din ţară!

Maura ANGHEL