Neverosimila, superba „împăcare a lumii”

Deşi anul acesta există o distanţă frapantă între data la care este sărbătorit Paştele în Biserica Romano-Catolică (31 martie) şi în Biserica Ortodoxă (5 mai), semnele de ecumenism sunt, parcă, mai încurajatoare ca niciodată.
De pildă, alegerea noului Papă a constituit un eveniment la scară... planetară: „Omenirea, cu ochii pe un horn”, titra o gazetă, în zilele în care ştirile de la Vatican făceau înconjurul lumii. Bineînţeles, au început să curgă apoi poveşti, povestiri, ştiri şi chiar bancuri, semn că Suveranul Pontif, care şi-a ales numele Sfântului Francisc din Assisi - patronul săracilor, a devenit repede un personaj foarte popular.
Zilele trecute, am auzit un preot ortodox vorbind, în temeni elogioşi, despre Papa Francisc, discursul său cât se poate de ecumenic trimiţând cu gândul la o posibilă (re)„unire” a celor două biserici. „Poate că secolul acesta chiar ar mai putea schimba ceva, de ce nu?”, am sperat eu, cu gândul la copiii din familii „mixte” pentru care „Iepuraşul” vine, în mod derutant, de două ori: şi la Paştele catolic, şi la Paştele ortodox.
Pe vremea bunicilor şi chiar a părinţilor mei, vecinătatea catolicilor cu ortodocşii şi lipovenii (ortodocşi de stil vechi) era restrânsă la toleranţă, la acceptarea reciprocă a faptului că, şi unii, şi alţii, împărţeau aceeaşi vatră de sat. Nu se asociau decât în mici, aproape neştiute, afaceri.
Într-o iarnă, un lipovean bătrân a cumpărat o vacă de la bunicul, dar când a vrut să iasă cu animalul din curte, am apărut în cerdacul casei, plângând cu trei rânduri de lacrimi. N-am vrut să-i dau vaca, şi gata! Nu ştiu dacă scena a avut vreo conotaţie interconfesională, cert este că bătrânul lipovean a zâmbit îngăduitor şi a făcut cale întoarsă, către bunicul: „Fata plânge”. Atât a zis, cu accent rusesc. Şi bunicul i-a dat banii înapoi, şi-au strâns mâinile, despărţindu-se cu o complicitate duioasă, pe care, dacă aş fi regizor, mi-aş dori să o pot reînfiripa într-o scenă de film cu Victor Rebengiuc şi Mitică Popescu...
Atunci, am văzut că şi lipovenii sunt oameni de treabă şi o sumă de ani chiar m-am întrebat cum de am reuşit, ploada de nici cinci ani, să înduplec atât de uşor doi oameni în toată firea! Adevărul este că nu era nimic religios în întâmplarea asta: şi unul, şi altul, ştiau că nu i-ar fi mers deloc bine cumpărătorului, ducând acasă o vacă (sic!) după care cuiva îi părea atât de rău...
Vânzările ca vânzările, dar despre înrudiri, încuscreli ori cumetreli nici atât nu putea fi vorba! În preajma anului 2000, „odată cu apariţia roboţilor”, am fost cea care a stricat tradiţia de familie, aducând în bătătura bunicilor un ortodox căruia nu i-au găsit niciun cusur.
În vatra aceea de sat, multe lucruri s-au schimbat, deşi nu-s puţine nici cele care au rămas la fel! Bătrânii din poveste s-au mutat în vârful dealului, în cimitire alăturate, alineate după confesiuni, semn că toate drumurile duc, până la urmă, în acelaşi „loc de linişte şi verdeaţă”, indiferent de religie.
Recitind paragrafele anterioare, am zâmbit la gândul că aş putea să-i transmit, cumva, bunicului meu că, dacă el, Ghiţă al lui Gherghel, este personaj în acest text, pomenit alături de Papa Francisc, nimic din ce e „ecumenic” nu e imposibil! ...Am râde o vreme, apoi am tăcea amândoi, în bătaia vântului, pe vârful dealului, şi poate ar veni şi moş-Ivan-cel-rămas-fără-vacă şi, câteştrei, ne-am împăca, pentru a câta oară, cu lumea.