Oraşe inteligente? Ok, dar şi locuitori şi politicieni inteligenţi!

Vă mărturisesc cinstit, până acum trei zile habar nu aveam că există ARSCM, ce înseamnă şi cu ce se ocupă. Cum pariez pe oricât că şi 99,99 la sută dintre cititorii acestor rânduri sunt, în aceste clipe, în aceeaşi situaţie, am decis să le spun ce am aflat. Nu înainte de a preciza şi sublinia că abordarea subiectului de astăzi nu se datorează tentaţiei reprezentate de către acronimul mai sus amintit, ci unei informaţii conexate acestuia.
Prin „desfacerea” acronimului ajungem la entitatea denumită Asociaţia pentru smart city şi mobilitate. Sună impresionant, nu? Trecând de asta, menţionez că asociaţia respectivă tocmai ce a anunţat, prin intermediul vocii preşedintelui ei, că lansează, „în octombrie, un apel de proiecte pe zona oraşelor inteligente; avem 15 miliarde de euro disponibili”. Şi mai impresionant/atrăgător, nu? 15 miliarde de euro sunt bani, nu glumă...
Mi-a captat atenţia sintagma „oraş inteligent”. Conform unei definiţii aparţinând specialiştilor în domeniu, „oraşele inteligente pot fi identificate – şi clasificate – în 6 mari axe/dimensiuni: conectarea transportului, tehnologie informatică, resurse naturale, capital uman şi social, calitatea vieţii şi participarea cetăţenilor în guvernarea oraşelor”.
Toate acestea sună extrem de frumos şi tentant. Numai că – aşa sunt eu, nu mai sceptic, ci mai rezervat şi mai păţit – sună şi puţin a ficţiune, cel puţin în momentul de faţă. Printre principalele critici aduse conceptului în discuţie acelea că o formaţiune politică (aflată la putere) poate ignora căile alternative de dezvoltare urbană, dar, mai ales, riscul de a impune soluţii tehnologice gata făcute, fără a gândi integrarea lor în realitatea existentă, ajungându-se la aşa numite „oraşe cenzurate”.
Potrivit unui studiu efectuat de către specialişti pentru Parlamentul European, în UE, doar 240 de localităţi cu peste 100.000 de locuitori pot fi identificate drept „oraşe inteligente” – de nivelul 1, adică cel mai de jos din patru (numai 7 din 240 sunt din România, unul fiind Bucureştiul, iar celelalte – din Transilvania) ; doar 6 binemerită pe deplin această titulatură, datorită nivelului de maturitate maxim, şi anume Amsterdam, Barcelona, Copenhaga, Helsinki, Manchester şi Viena. Mai e mult până departe, nu?
Conceptul de „oraş inteligent” are deja un trecut de circa trei decenii. Sunt în asentimentul preşedintelui asociaţiei amintite la început când afirmă că „este important ca un oraş să fie inteligent, pentru că el trebuie să ţină pasul cu locuitorii, cu tehnologiile”. Hm! Un studiu arată că I.Q.-ul mediu este în scădere în Europa, iar ţara noastră ocupă unul dintre ultimele locuri la acest semnificativ indicator, cu cifra de 91!
Mai avem de lucru, cel puţin trei decenii (asta dacă ne grăbim), până să facem a creşte I.Q.-ul, pe de o parte, şi până la avea o clasă politică inteligentă, nu lacomă. Şi apoi vom putea vorbi şi despre oraşe inteligente – care nu pot fi doar nişte forme fără fond, sau nişte obiective/modalităţi prin care băieţii deştepţi să mai pună mâna pe ceva fonduri europene...